24 Ianuarie- Ziua Renașterii Naționale

Uniți în jurul Sfântului Adevăr, călăuziți de sacrele valori naționale și animați de fiorul simțămintelor de Iubire de Neam și Țară, astăzi, la 155 de la Unirea Principatelor Române, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ar trebui să prindem într-o horă a unirii, în cuget și simțiri,  pentru  viitorul României, praznic ce ar trebui să devină, cu adevărat,  Ziua Renașterii Naționale.

Din păcate, suntem dezbinați, uniți în jurul unor interese meschine, departe de spiritul ce ar trebui să se manifeste cu această ocazie.

Sper să vină vremea trezirii  nației române și să  ne prețuim cu adevărat valorile naționale!

Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859

Renaşterea naţională în timpul lui Alexandru Ioan Cuza

Monstrul din umbră

PASTILA ZILEI DE SÂMBĂTĂ.Monstrul din umbră. autor Ionel Mesaroș

Viața, o filă a timpului, scrisă  cu slovele adevărului și iubirii, trăită în lumină și bunătate, oferă șansa împlinirii umane, deschizîndu-i purtătorului de logos calea spre mântuire.Trăită, altfel, devine o  umbră  ce își extinde arealul  dincolo de limite imaginabile, înlăuntrul  nostru, opacizând conștiința, și,  în afara noastră, ghilotinând adevăratele valori.

Oare  cum ar arăta viața noastră dacă în fiecare zi am putea sta fără mustrări în fața oglinzii propriei  conștiințe? La această întrebare răspunsul îl putem afla  căutând  cauzele  sărăciei, sub toate formele sale, cu instrumentele calibrate pe  Adevăr.

Într-o lume servilă intereselor meschine, existența devine un hățiș de alegeri necuviincioase, minciuna și surata ei mai  “cultă”, indiferența, umbrind  gândurile curate, sufocând visele mărețe,  în detrimentul unor voluptăți de moment aflate în vogă.

Orbiți de false modele de succes, scala valorilor s-a deteriorat  simțitor, în locul cultului  pentru o viață virtuoasă, alegând încuscrirea cu răul. Preferând  calapodul  celor  detașați de reverberațiile sinelui, de fapt, se alege trădarea demnității umane, îngroșând rândul  celor fără Dumnezeu, ce formează, prin atitudine,  monstrul din umbră,  o dihanie pe care o hrănim cu neadevăruri și nepăsare față de viitorul nostru, întregind bucuria namilei ce ne dorește aciuați la “sânul” ei.

Indiferența oamenilor buni, generată de mutațiile survenite  prin adoptarea  arbitrariului sau a pseudo-valorilor, călcând pe creștet virtutea,  otrăvește nădejdea  că binela va triumfa, pactizând, astfel, cu Diavolul, cu răul scăpat din Cutia Pandorei, ce ucide până și ultima fărâmă de sănătate sufletească.

A ne exonera de orice vină, trecând cu vederea aportul  nostru  malefic, prin cârdășie cu cei ipocriți, politicieni fără căpătâi  sau alți semeni, echivalează cu fuga de responsabilitate,  completând lanțul  slăbiciunilor umane cu o za  prin care ne încătușăm  zborul spre zările luminoase ale binelui.

Molima sărăciei și-a întins, cu lăcomie, tentaculele, râvnind ca un monstru vorace să înfulece tot ce-i ieșea în cale. Ajutată de împrejurări, mai exact, de indiferență, a pus stăpânire peste trupul și sufletul celor atinși de veninul ei, despuindu-i de speranță.

Monstru din umbră, la urma urmelor, e  nepăsarea, penuria conștiinței, maladie  ce  are efecte dezastruoase, inimaginabile, umbrind  demnitatea umană, slăbind-o și, cu timpul, dezgolind-o de veștmântul virtuții.

Indiferența naște monștri, generând reacții în lanț ce, finalmente, conduce la cancerizarea societății, la modificarea sistemului de valori, la mutații ascunse în inflorescența vorbelor goale, atentând la  viitorul nației.

Sărăcia materială și spirituală a unui popor e până la urmă opera noastră, a indivizilor ce îl compun, noi fiind, prin alegerile noastre,  responsabili morali. Chiar dacă s-a aruncat anatema pentru această stare pe clasa politică, “o adunatură de nulități,[…] artiști ai cuvântului, unii șmecheri răufăcători, care curând devin călăuzele turmei și stăpânii tuturor”, cum o considera   omul politic Ion Mihalache,  omitem să recunoaștem  că, prin vot, i-am legitimate, i-am ales să ne reprezinte. Nu intenționez  să disculp  clasa politică, vinovată pentru inexistența unui proiect național viabil ce să aibă ca obiectiv  fundamental  eradicarea sărăciei, a plăgii uriașe a neșanselor, o boală indusă, un virus administrat, la pachet, de la centru spre margini, de cei care sunt   “orbi”, când e vorba de semeni, „ochi și urechi”, când e vorba de interesul personal , ”surzi”, când e vorba de pretențiile conștiinței și care stăpânesc  arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, bazându-se pe  inexistența memoriei colective și  a atitudinii demne, pe nepăsarea noastră.
Semănând mătrăguna indiferenței, nu putem obține decât roade otrăvite, ce în loc să ne hrănească, să ne ofere vitalitate, ne sărăcește în resurse morale, ne diminuează nădejdea, iar, în final, ne omoară, cu zile, scoțându-ne mult mai devreme de pe scena vieții adevărate.

Eliberarea de sub dominația monstrului  din umbră e o sarcină grea, dar nu imposibilă, dacă fiecare dintre noi  va încerca să “evadeze” din  nepăsare, vindecându-se pe sine, contribuind, astfel, la însănătoșirea nației.

Ionel  Mesaroș

15 Ianuarie-Ziua Culturii Naționale

În urmă cu patru ani, la iniţiativa Academiei Române, ziua de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului nepereche, Mihai Eminescu, a devenit Ziua Culturii Naţionale.

Dezvoltarea culturii întăreşte conştiinţa naţională, luminând mintea şi înălţând sufletul.

Noi, românii , considerăm că izvorul culturii se află în conştiinţa naţională, iar esenţa acesteia este fixată şi sintetizată în limbă, aceasta devenind simbol al culturii, iar Eminescu este expresia integrală a naţiunii române.

Luceafărul poeziei româneşti e românul absolut. El e cel care a primit Adevărul, l-a cunoscut, apoi l-a revelat în cuvântul ce zideşte temelia culturii naţionale, în slova în care subzistă mireasma veacurilor şi ecourile dulci ale atâtor „Mioriţe”, oferind, prin geniul său, limbii române virtuţi complete, premise valorice pentru a deveni o limbă universală, iar Neamului românesc aura nemuririi.

Fiind oglinda cea mai credincioasă a realităţii noastre tradiţionale, purtând virtuţi vii, incomensurabile, cultura naţională are menirea să trezească conştiinţe care să le reamintească românilor că aparţin unei naţiuni, nu unui popor.

Cultura naţională poate fi preţuită numai de cei care au tăria de a fi demni, respectând Cuvântul, Adevărul şi Viaţa, Sfânta Treime a Culturii noastre: Eminescu, Limba Română şi Neamul Românesc!

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a văzut lumina zilei pe 15 ianuarie 1850,în localitatea Ipoteşti, jud.Botosani. A fost supranumit „Luceafărul poeziei româneşti”. A fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română . Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Adevărul despre cum a murit Mihail Eminescu, ucis la comandă

Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.

Zoe Dumitrescu Buşulenga

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.

Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.

Despre Eminescu

,,Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând:

– Cine bate ? 

– Oameni buni! 

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a da porunci, dar cu blândețe. 

– Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de o oliță cu lapte proaspăt. 

Și le-a dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie și a busuioc … A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-a urat drum bun. Și cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage :

– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos ! 

– Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau nevoiași. 

– Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată sufletul ! 

– Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre ? 

– Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo ! 

– Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. 

Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Geo Bogza

Mihai Eminescu

Socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. 

Despre Eminescu

"Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Viața de gazetar îl făcuse unilateral; generaliza scăderile unora din roșii (C.A. Rosetti) asupra tuturor. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacție muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate și bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacție. Cu superiorii era demn și neîncovoiat."

( D. Roșca.)

Tudor Arghezi despre Eminescu

“A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta … Nu poate sa ajunga vorba pana la el, fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava. In toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebita, inchisa. Trebuie vorbit pe soptite … Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al ghiersului romanesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine. S-au facut multe incercari, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decat proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici in romaneste … Dovada si incercarea de fata. Competinta eterului e limitata si ea nu ar vrea sa semene cu nimic ordonat si pedagogic. E vorba de un Eminescu zarit in dezordine si razlet, dupa o calatorie prin peisajele lui facuta in zigzag si fara Cicerone. Muntele incepe de jur imprejur si nu are poteci. Unde nu te poti urca te uiti si te multumesti cu cateva imagini vaporoase. Daca as ravni sa agat de constelatia lui Eminescu o lumina ar fi o neinchipuita indrazneala. Constelatia fuge mereu, se departeaza. Cine ar putea sa o ajunga?"

Mihai Eminescu

"Trăind din politică şi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el (politicianul, n. r.) e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi, administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… 

Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e întradevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie."

Depre Mihai Eminescu

"Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni."

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult"

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare."

Ion Luca Caragiale

Despre Eminescu

"Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă."

Titu Maiorescu

Plouă cu anii mei trecuți

PASTILA ZILEI. JOI. Plouă cu anii mei trecuți. autor Silvia Urlih

Afară plouă cu ceață. Plouă cu fulgi de tomnă… în iarnă. Ploaia cerne  calm, liniștit, cu stropi de ceață  ce și-ar dori să fie fulgi de nea. Plouă, iar ploaia asta mocănească, bacoviană, mă îndeamnă la visare.

Privesc mai atent pe fereastră și văd că … plouă cu gânduri. Printre atâtea mii de gânduri, adunate de la sufletele îngândurate, încep să curgă și gândurile mele. Curg… nu cu dor, nu cu uitare, nu cu nepăsare, nu cu regrete , nu cu lacrimi de vară, sau de seară. Ele curg liniștit, lin.  Curg cu iertare, cu împăcare și-mi aduc liniște. Ce și-ar mai dori gândurile mele să fie ninsoare ! Și-ar dori să fie stropi de gheață. Și-ar dori să înghețe și să rămână acolo… pe tavanul sufletului meu …  să nu mai curgă.

•Mi-am dorit și mi-am impus să fiu un pelerin. Să caut liniștea  în Lumini Divine, aproape neumblate, să caut locuri sacre. Am căutat și am găsit cel mai singur loc…  cel mai sfânt . Mai sfânt chiar decât templul. Sufletul… Acolo am ales și mi-am clădit eu altarul .  Acolo mi-am construit biserica. În sufletul meu. Inima așteaptă cuminte să  învețe bătăile inimii divinității. Vrea să bată în același ritm, cu a Lui . Inima mea, inimă fierbinte, strigă , clipă de clipă după ajutorul ei… a inimii Lui. Mă străduiesc să gândesc  cu inima și să simt cu mintea. Să fiu una; eu, minte, inimă, suflet, El. Mi-am dorit să învăț să iubesc… să mă iubesc.
A iubi înseamnă a trăi. Important în viață este să simți că trăiești fiecare zi, ca pe o nouă experiență , să nu-ți lași  gândul uitat în trecut, la ziua din urmă, ci la prezentul pe care îl trăiești acum și care înseamnă, mâine. Clipa din prezent e atât de scurtă încât atinge clipa de mâine.

Nu-i așa că uneori te simți vinovat de trecut ? Nu-i așa că uneori ne cuprind regretele și am vrea să schimbăm ceva din el ? Nu-i așa că ne este greu să acceptăm că trecutul nu poate fi recuperat ? Valurile de regrete ne cuprind mai ales seara , când se mai duce o zi, sau în zilele când nu avem nimic de făcut, când ziua pare nesfârșită. Atunci, când mintea nu are de lucru, gândul o ia razna și aleargă. Aleargă în trecut. Ne cuprind regretele, mai ales în numele lucrurilor nefăcute.
Nu există sac  suficient de mare să poată căra ezitările, nespusele , frica,frustrările, curajul cu aripi frânte, teama de ridicol, teama că nu putem trece mai departe de cuvinte, exagerarea lui ”nu e cazul”, a lui ”nu se cade”, a lui„nu pot”
Ne comportăm de parcă am avea nenumărate vieți și ne putem lipsi bucuroși de unele dintre ele. Ne împiedicăm de iubire și-o dăm la o parte.  Așteptăm ca „mâine” să vină la noi, fără să facem nimic , ne spunem că „sigur anul ce vine mă găsește și-mi aduce ce-mi doresc”. Așteptăm ca visul să se îndeplinească de la sine. Nici nu știm cum să ne punem o dorință, darămite să o mai  și îndeplinim.

Ne uităm în oglindă, iar ea ne arată un străin , care   respiră în locul nostru de când se știe, care a trăit în locul nostru și care, poate, va muri într-o zi în locul nostru, fiindcă noi sperăm, nu-i așa, la viitor.

Afară plouă cu gânduri , iar eu voi porni cruciada împotriva lor. Le voi spăla și le voi lustrui , precum spăl geamurile  toamna de frunzele veștede. Le voi șterge până vor începe să lucească, să pot vedea dincolo de ele. Să văd Lumina.

Visurile… da , visurile fac parte din noi. Pe unele dintre ele le punem în cutii  frumos colorate şi le depozităm cu grijă. Din când în când le scoatem la aerisit. Uneori le descoperim mai frumoase decât le-am lăsat ultima dată, alteori ne întrebăm dacă merită să le păstrăm. Uneori , nu ştim ce vrem să facem cu ele.

Există însă și visuri speciale. Ele nu sunt multe… unul, cel mult două. Sunt  cele pe care le iei cu tine de când te naști și le plimbi oriunde te duci Sunt cele care nu-ţi dau pace nici când dormi, căci şi în somn visezi aceleaşi lucruri. Sunt visurile care îţi dau putere să mergi mai departe, care te fac să crezi că după orice furtună iese soarele. Sunt visurile care fac orice moment de criză să fie mai uşor de depăşit. Sunt visurile tale cele mai mari, pe lângă care orice eşec pare  mic. Sunt visurile pentru care merită să transpiri, să nu dormi nopţile sau să n-ai vacanţă. Pentru aceste vise merită să urci râul spre muntele pe care la un moment dat îl vei desființa. Îl vei muta din loc, pentru că tu știi că visul tău se va îndeplini. Pentru aceste visuri vei lăsa ușa sufletului deschisă să poată intra viitorul.

Afară continuă să plouă cu ceață în miezul iernii. Plouă cu anii mei trecuți. Eu îi privesc, ei mă privesc, și-mi spun că… afară plouă simplu, plouă cu toamnă în iarnă.

Nu lăsa ușa sufletului deschisă pentru a nu frânge limpezimea izvorului. Lasă curgerea lină a gândurilor despre viitor, a visurilor să te inunde .

TRUP DE ÎNGER

Cu trup de sfântă,

ochi angelic

și stele blânde

de senin,

ai apărut

în dans serafic

purtând în mână,

cer blajin.

Purtai în plete

nor albastru,

cu dulce susur

de vioară,

te unduiai

ușor pe astru

în cântec tandru

de chitară.

Te cheamă

doruri dragi, iubite,

cu lacrime

de primăvară,

pe frunze calde,

adormite,

pe pat

de căutare-amară.

Mi-e dor

de vocea ta uitată,

mi-e dor

de zâmbetul din vis,

ești frunza mea

de pași strivită…

Te-aștept iubito,

din abis…..

FEERIA VIEȚII

Viața-mi propune

să-i fiu iubită,

și-mi place dansu-i feeric.

Eu  îi răspund,

privind-o grăbită:

Îmi place dansu-ți  himeric.

Viața-mi propune

o provocare,

și-mi place cântu-i dramatic.

Eu îi răspund

privind-o-n urcare:

Vin viitor enigmatic.

Viața-mi propune

să joc primul rol,

și-mi place-al ei zbor printre stele.

Eu îi răspund

că la acest capitol,

cu drag voi pluti printre ele.

Viața-mi propune

s-opresc timpu-n loc,

și-mi place al dansului timp.

Eu îi răspund

plutind pe-al ei  joc:

Aștept al vieții-anotimp. 

TRECUTELE DURERI

O baladă

a dorului am fost în viață,

o baladă

de gânduri nespuse,

o baladă

de arderi în gheață,

o baladă

de lacrimi nescrise.

Suflet

 stingher pe-al flăcării filă,

suflet

zburând spre zări necuprinse,

suflet

 tandru de plâns  în lumină,

suflet

 plutind peste dureri învinse.

Am plâns

cu zâmbete îndurerate,

am plâns

îngenunchiată-n tăcere,

am plâns

cu trăiri cenzurate,

am plâns

într-un ocean de durere.

Azi  râd

de durerile-ascunse,

azi  râd

de viața-mi trecută,

azi  râd

de ploile-stinse,

azi  râd

de lacrima tăcută.

Silvia Urlih

Ce frumos poți fi, tu, omule !

PASTILA ZILEI. MIERCURI.Ce frumos poți fi, tu, omule ! autor Silvia Urlih

Ți se întâmplă de foarte multe ori să te uiți în oglindă și să constați că în fața ta se află o altă persoană. O privești , încerci să-i zâmbești iar ea, imaginea nu îți răspunde. Te privește cu privirea tristă, încercănată, plânsă. Îți dorești să iei în brațe ființa care îți cere ajutorul. Dacă te străduiești puțin, chiar o poți strânge la pieptul tău. Îi privești ochii. Îi privești zâmbetul. Reușești totuși să o îmbrățișezi și-i simți inima bătând. Îi auzi zgomotul. Pare a fi zgomotul pe care îl produce un vulcan aproape de erupție. Îi simți fierberea. Numeri clipele până lava îți se va scurge printre palme. Te întrebi ce anume va urma. Ridici privirea … ochii din oglindă prind a plânge…. Poate după cineva drag, dus prea de timpuriu în lumea celor drepți. Poate pentru că iar ai fost dezamăgit. Poate  sunt lacrimi de fericire.

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Nu-i așa că ei plâng , sunt veseli sau triști, sau râd…. Ei sunt tu. Tu, cel adevărat. Peste privire nu poți așeza nici o mască. Ei de dau de gol.

Sunt multe persoane care nu au puterea să te privească în ochi atunci când îți fac reproșuri, când nu vor să-ți refunoască că ți-au greșit.Cel care are puterea să te privească  în ochi e un om sincer ce dorește la rândul său sinceritate.

         În ochi poți citi  SUFLETUL unui OM….în ei vedem tristețea acoperită de  zâmbetul fals al buzelor. În ei observăm flacăra inimii împlinită cu dragoste, în ei privim lacrimile de fericire sau de tristețe, în adâncimea lor descoperim greutățile şi bucuriile unei vieți trăite….. În ei descoperim adevărul despre un am. Un om care se chinuie să arate altfel decât este din naștere, un om care se străduiește să pară altcineva. Am întâlnit oameni cu funcții înalte, de decizie, care, deși vor să fie duri, nu reușesc. Nu reușesc pentru că sufletul lor bun îi trădează. Am întâlnit de asemenea oameni care vor să pară buni, dar… ochii, zâmbetul, gesturile îi trădează. Zâmbetul lor fals, de așa-zisă bunătate te taie, privirea te șfichiuie.
Sunt oameni care, doar privindu-se în ochi, își vorbesc, îşi comunică fel de fel de informații, dar mai ales, sentimente…..se înțeleg fără cuvinte.

Pozele. Pozele spun totul despre un om. …zâmbet fals sau sincer, privire veselă sau tristă… Atunci când vrei să ascunzi o suferință, degeaba zâmbești… Zâmbetul te trădează, ochii la fel.Iar camera foto surprinde cu exactitate starea pe care o ai.
Câteodată, plecam capul în jos când rostim o vorbă de iertare, tocmai pentru că ne este teamă de priviri. Poate, ar fi de ajuns să lași doar ochii să-și mărturisească vina. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, că ei cuprind în universul lor tainic răspunsuri ce cuvintele nu au puterea să le rostească…… tăcerea privirii spune multe vorbe şi trăiri nerostite.

De ce ochii lăcrimează când sufletul plânge…de ce plângi când ești fericit ? ….De ce îți încrunți privirea ? …. De ce iți ascunzi privirea candidă şi senină din sufletul tău…. De ce taci, când ai putea rosti atâtea cuvinte .. De ce ți-ai încuiat zăgazul sufletului într-un sipet de cristal ? …..De ce îți ascunzi frumusețea şi puritatea sufletului sub o mască ? ….De ce te bântuie trecutul, urâțindu-ți sufletul ? ….De ce vrei să cauți dincolo de privire când răspunsul zace tăcut sub inima ce tocmai s-a deschis în faţa ta..…DE CE ? DE CE ? multe întrebări la care doar tu știi răspunsul….

Renunță la masca ce-ți acoperă privirea. Fii tu însuți.

Dăruiește bucurie, zâmbet ,împrăștie fericire , fă să fie fericit cel ce te-a cunoscut !

Fericește-l şi veselește-l pe cel de lângă tine, dăruindu-i o privire caldă, dăruindu-i din veselia ta , dăruindu-i un zâmbet, dăruindu-i vorbe sincere, dăruindu-i din curajul tău,dăruindu-i din optimismul şi entuziasmul tău,dăruindu-i din fericirea ta. Fii tu însuți. Frumusețea iese din interiorul trupului. Se oglindește pe chipul tău. Fii frumoasă !Fii frumos !

DESCHIDE LARG PRIVIREA OCHILOR ŞI LASĂ FRUMUSEŢEA ŞI BUNĂTATEA SUFLETULUI SĂ ZBURDE LIBER PE CHIPUL TĂU . Uită-te în oglindă apoi, ai să vezi că nu te vei mai recunoaște nici măcar tu.Vei descoperi  un om frumos.

Se spune că cei ce se aseamănă se adună. Fii tu însuți pentru ca lângă tine să vină doar cei ce seamănă cu tine, cei al căror suflet este asemenea cu al tău.

Alungă tristețea de pe chip cu un zâmbet.. Zâmbind, ți-l aduci alături pe Dumnezeu. Zâmbetul tău este cheia cu care descui casa divinității. Nimeni, dar absolut nimeni nu te poate ajuta mai mult decât EL, : Dumnezeu şi TU. Nu-i așa că este cel mai durabil și sigur tandem ? Tu și… Dumnezeul din tine.

Aruncă masca ce-ți acoperă privirea…fii tu însuți ! Doar în acest fel,oamenii vor deveni OAMENI ! Ce frumos poți fi, tu, omule !

O LUME ÎN LUME

Sunt eu…

o lume paralelă….

am lumea mea,

am vise

sunt plămadă….

trăiesc într-o eternitate de dantelă,

ce curge peste mine

în cascadă.

Sunt universul

în care Doamne

m-ai primit

mi-ai deschis poarta cu iubire…

eu Te-am simțit

și lângă tine am venit,

să îmi pun ochii

lângă-a Ta privire.

Trăiesc în lumea Ta albastră…

doar Tu

și îngerii

sunteți cu mine.

Te văd, te simt, Ți-aud vocea măiastră…

suntem doar noi

și cerul

de sub Tine.

Suntem un tot,

suntem

un singur gând,

sunt floarea ce-ai udat–o să-nflorească,

sunt eu,

trimisă pe pământ,

să-nvăț ,

răul din om să mă călească.

Sunt lume într-o lume de ”ciudați”

e lumea mea,

Tu pentru mine

ai creat-o,

dar vreau să fim aici

ca niște frați,

să fim umili în fața vieții

ce ne-ai dat-o.

Sunt eu,

și ei…

suntem în palma ta.

suntem cu toții creațiile Tale.

Tu-mi dai iubirea,

dorul,

dragostea,

apoi mă urci în spații abisale.

VIAȚA ÎNTRE DOUĂ MĂȘTI

Valsează tristă viața

între două măști.

Pe prima scrie:

”bine -ai venit copile”

Pe cea de-a doua,

să n- o renegi, să n-o urăști,

căci sunt înscrise-n ea,

trăirile a mii de zile.

Pe drumul vieții ,

împrumuți din când în când

o mască veselă,

da–i tare tristă…

o speli cu lacrimile

și zâmbind,

pășești prin spini,

sperând că frumusețea mai există.

Tot cauți prin sertarul

vieții tale obosite

o mască…încă una …

ultima…. a fericirii…

poate o vei găsi cândva,

prin măștile dosite,

s-o porți puțin,

să spui adio rătăcirii.

Privesc pierdut ,

spre măștile ce mă-nconjoară…

sunt sterpe, reci și șterse,

sunt vii dar moarte, înăsprite,

sunt urâțenii fără suflet ,

sunt vobe de ocară,

ascund sub masca lor

suflete împietrite.

Ce să fac eu,

cu măștile ce le-am purtat ?

Cum scap de ele ?
Unde să le ascund ? În ce firide ?

Nu mai pot fi un suflet sub o mască,

un saltimbanc, un acrobat ce râde ,

pitindu-și lacrima ,

sub zâmbetele hâde.

Privesc spre mine

ale mele măști cu fals surâs….

cu glasul stins,

îmi spun să le arunc,

să uit de ele, să uit c-am râs,

dar sufletul mi-a plâns

de când eram doar prunc.

Doar prima mască,

a copilăriei, aș vrea să o păstrez,

să-mi fie morții căpătâi,

să-mi fie mir de–mbălsămat,

să fiu doar eu,

în apa umilinței iar să mă botez,

ultima mască să îmi fie cea dintâi,

așa cum Domnul m-a creat.

                                                                                                                                                       Silvia Urlih