Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!
N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.
Nu știu dacă m-am așezat vreodată cu mai multă nerăbdare (sentiment al urgenței?) să scriu o scrisoare cuiva. Deși este, după cum vedeți, o „scrisoare deschisă”, îmi imaginez tot timpul, scriind, că sunteți singurul cititor al rândurilor mele. Mai mult: am senzația, începând să scriu, că e ca și cum vom sta de vorbă singuri, privindu-vă în ochi și căutând punctul acela de inflexiune care trimite la ultima fărâmă de receptivitate din ființa cuiva. Altfel spus, deși suntem pe scenă, am uitat de sală înainte de a începe spectacolul.
Aș vrea să știți de la bun început că nimic din ce-am să vă spun nu e menit să vă jignească. Nu de un „pamflet” e vorba aici, oricât de abrupte vor fi pe alocuri cuvintele. Ele nu vor face decât să descrie. Voi încerca să vă plimb prin față o oglindă, în speranța că ați putea fi dispus, fie și o clipă, să deslușiți în ea imaginea celui care, candidând, își propune să conducă o țară. Vă las să judecați apoi dacă, punându-vă în locul meu, v-ați da sau nu pe mâna lui.
Limbajul
Înainte de a deveni prim-ministru în urmă cu doi ani și jumătate, v-am remarcat prin cele câteva intervenții din Parlament. Erau în linia maestrului dvs într-ale politicii, Adrian Năstase. Împărtășeați cu el aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic. Ați supralicitat cât ați putut stilistica aceea bășcălios-năstăsiană de genul poantei cu număratul ouălor. Era de un prost gust desăvârșit. Pe dvs v-a cucerit. Și v-a provocat. Îmi amintesc și-acum de scheciurile vulgare pe care le compuneați acasă și pe care apoi le citeați, mândru de umorul lor inexistent, amuzându-vă singur, de la tribuna Parlamentului.
O să-mi răspundeți poate că ăsta e un detaliu, care nu are nimic de-a face cu soarta țării și cu celelalte lucruri mărețe de care vorbim aici. Dar nu e deloc așa și, nu întâmplător, trag prima tușă a portretului dvs începând cu acest „detaliu”: pe poarta „miștocărelii”, care, cu aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făcea să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire. Ați transformat clovnii în vedete ale partidului și ați lăsat neamendate înjurăturile lansate de la tribună la adresa procurorilor. Ați cauționat parlamentari PSD agresivi care, în discursurile lor, se inspirau din biografia lui Nero (?!), cerându-le colegilor de partid „să pună foc la toate județele din țară necolorate în roșu”. Pe scurt, ați reușit, prin propriile performanțe lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs odată ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit, dar și funcțiile politice și administrative cele mai importante ale țării. V-ați obligat adversarii politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a vulgarității în viața politică. Din acest punct de vedere, comparativ cu ce se întâmplă acum, primele parlamente românești de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor. Ne-ați obligat pe toți să ne scăldăm zi de zi în această mocirlă lingvistică și, astfel, să devenim în proporție de masă răi, agresivi și dureros de neciopliți.
Tupeul
În materie de cutezanță impudică ce depășește orice limită, sunteți în clipa de față un performer. Cel mai mare. Sunteți campionul. Ați mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în planul cuvintelor. Pe scurt, ne-ați condamnat la Inexprimabil. Când e vorba de comportamentul dvs, pentru a-l descrie, nu ne-a rămas decât interjecția. Cam toți cei care ne pierdem timpul scriind am simțit că, în fața libertăților pe care vi le luați, puterea noastră de a formula intră în criză. Nu există în clipa de față un om al condeiului capabil să vă „cânte” insolențele de pe scena publică, comportamentul discreționar scăldat în dispreț, așa cum, pe vremuri, cronicarii reușeau să dea o narațiune convenabilă a isprăvilor pe care le făcea câte un personaj pitoresc scăpat la cârma țării. Așa încât, nu pot decât să enumăr, fad formulate pe lângă formidabila lor suculență, câteva dintre „faptele dvs de arme”.
Să luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! – faimosul dvs plagiat. O, nu sperați că trecerea timpului îl va șterge din memoria celor care contează! El vă însoțește ca o umbră și, la un moment dat, ea vă va ajunge din urmă și vă va înhăța. Plagiatul ăsta face parte din arhivele eterne ale lumii românești. Nu și dacă ați fi stat pitit prin nu știu ce cută a societății. Dar așa, ați ieșit pe scenă și ați început să faceți bezele cu aceeași mână cu care vă trecuserăți în cont, printr-un simplu copy paste, aproape o sută de pagini. Chiar nu înțelegeți că nu puteți defila fălos, la nesfârșit, ca procuror, prim-ministru și ca eventual președinte, cu o asemenea mârșăvie în portofoliul vieții dvs? Ceea ce ne-a stupefiat pe toți cei care înțelegeam caracterul scandalos al faptei dvs (în epocă, Dan Tăpălagă și-a încercat primul forțele în lupta cu punerea în cuvinte a acestei escrocherii – vezi articolul antologic De ce furi, procurorule?) a fost că ați putut, psihic și omenește vorbind, să țineți piept acestei grozăvii date pe față. Faptul că ați reușit nu e un motiv de mândrie, ci mai degrabă un simptom îngrijorător. Orice om sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare de rușine, dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.
Îmi amintesc prima conferință de presă după declanșarea scandalului, când le arătați ziariștilor cartea născută din furt. O tot răsfoiați sub ochii camerelor și, încolăcindu-vă în minciuni puerile, cu o mină senină, explicați de zor inexplicabilul. Doi ani mai târziu, ați avut tupeul să readuceți singur vorba despre „chestia aia” și să spuneți că până și o crimă se prescrie, darămite „așa ceva”. Ei bine, cred că ar fi cazul să știți că un plagiat n-are cum să se prescrie, nici măcar dacă, așa cum v-a sugerat recent dna Alina Mungiu, ați mai da un doctorat „pe bune”, sub privirea ei exigentă.
Ce n-ați făcut atunci ca să ștergeți de pe podeaua vieții dvs petele astea de sânge care nu se lasă șterse? Ați desființat comisii academice constituite anume pentru acreditarea titlurilor universitare. V-ați pus mercenarii să le stingă membrilor comisiei lumina, în timp ce deliberau. Ați înființat alte comisii, mamut, de câte patruzeci de oameni, ca rușinea participării la acoperirea unei crimei să se distribuie, verhovenskian, pe cât mai multe capete și verdictul să se piardă în anonimat. Ne-ați explicat, lăsându-ne perplecși, că în anul susținerii, 2003, nu existau reguli ferme pentru punerea ghilimelelor (?!), ca și cum, în lumea modernă, regulile citării sunt perisabile și ar putea evolua (sau s-ar negocia) de la un secol la altul. Ați pus un coleg de partid, ministru și el, să ne explice (nouă!) că plagiatul face parte, de la Aristotel încoace, din obiceiurile academice ale Europei. Ce energie, ce armate de oameni ați pus în mișcare, ca să ne convingeți că de fapt nu vă văzuserăm toți în pielea goală, ci bine îmbrăcat, în complet, de la chiloți la șubă! Vi s-a atras atenția că, de-acum înainte, toți șefii de state, dând mâna cu dvs, vor ști mereu cu cine au de-a face și că hoția asta se va rabate asupra imaginii poporului român: popor de hoți, vor spune, de vreme ce și-a ales un hoț să-l reprezinte.
Totul a fost în zadar! Ați fost, de fapt, redutabil! V-ați bazat oare pe faptul că 90% din poporul român nu știe ce-i un plagiat? (Asta e prima întrebare pe care, de doi ani încoace, i-o pun fiecărui șofer deîndată ce mă urc într-un taxi. Și, spre bucuria mea, am constatat că toți știau. Unul dintre ei mi-a spus: „Sigur că știu: îi furi unuia în cinci minute munca lui de un an-doi”.) S-ar putea să fie așa. Poate că 90% dintre români nu știu, și prea puțin le pasă, de plagiatul dvs. Da, dar alde noi (plus șoferii de taxi!) și străinii pe care-i întâlniți –știu. Și-atunci, dacă aș vrea să mă exprim prețios, v-aș spune că vă ascundeți după o judecată cantitativă, acolo unde e nevoie de una de esență.
Aș mai pomeni încă vreo două-trei din recentele dvs isprăvi. Legate tot de tupeu. Prima: în 2010, l-ați numit pe Mircea Cărtărescu „intelectualul Führer-ului”. Acum, pe 8 octombrie, în preajma anunțării câștigătorului Nobel pentru Literatură, i-ați transmis că-i țineți pumnii pentru a doua zi, „ca să ne bucure cu un nou laureat”. Un adevărat salt mortal pe care, privindu-l, Cărtărescu s-a mărginit să spună că „respinge cu dezgust” urările pe care i le făceați. Nu v-a dat mai multă importanță. Nu a scos din recuzita scrisului său cuvinte pompoase pentru a-și exprima perplexitatea și sila.
Iarăși, recent, v-ați purtat față de ruși, cum bine s-a spus, ca un avocat al lor, căci ați intervenit în treburile justiției și ați cerut procurorilor să ridice sechestrul pus pe stocurile de la Lukoil pentru fraudarea banilor poporului român. După care v-ați grăbit să-l denunțați pe Băsescu ambasadelor din România că atentează la independența justiției!
Românii n-au mai avut parte, în țara lor, de un spectacol de contorsionism de o asemenea anvergură. Patentul este sovietic. Hrușciov se ducea să instaleze rachete în Cuba, după care declara că marele popor sovietic luptă pentru pace. Astăzi, Putin ocupă teritorii ucrainiene, după care îi acuză pe ucrainieni de agresivitate. Nu vreau să spun că tupeul dvs e cultivat sau că are surse de inspirație răsăritene. Sunt convins, dimpotrivă, că are puritatea unui zăcământ autohton. Și că ar putea să fie un dar al lui Dumnezeu făcut, prin dvs, poporului român: o terapie de șoc, „terapia Ponta”. Încep să cred că prin dvs lucrurile sunt împinse hăt-departe, până în punctul-limită al degradării lor. Și că, odată ajunse acolo, ele se vor retrage, cu maxima viteză de recul, într-un „înapoi” salvator. Iar în acel „înapoi” – către care ne îndreptăm dramatic cu ajutorul „terapiei Ponta” – vom redescoperi poate cândva tot ceea ce dvs ne-ați furat: decența, pudoarea, bunul simț și locul pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate. Și asta pentru motivul simplu că nimic nu poate stărui la nesfârșit în inomabil.
Aș mai spune că, înnăscut fiind, tupeul dvs s-a manifestat de fiecare dată în forme compatibile cu vârsta. Dar de-abia din clipa în care ați intrat în viața politică, el și-a găsit debușeul, a devenit vizibil, nociv și a început să înflorească cu adevărat, atingând, în ultimii doi-trei ani, formele lui de exprimare mature. Asta a fost pentru dvs politica românească de la ora actuală: debușeul pentru un viciu. Iar viața politică de la noi s-a rostogolit atât de jos în acești 25 de ani, încât s-a dovedit pregătită pentru a-l primi și pentru a vi-l cultiva.
Minciuna
Este de fapt o componentă a tupeului dvs. Pentru că e minciună împotriva evidențelor. Dvs, de pildă, dacă ați fi pe jos, în țărână, ați susține sus și tare că sunteți în șa și călăriți voios. Minciuna are sens câtă vreme induce în eroare, câtă vreme își păstrează forța de desfigurare. Dar minciuna dvs nu păcălește pe nimeni (mă rog, pe nimeni dintre cei care au ieșit din minoratul mental). Cei care v-au împins înainte vă acceptă așa cum sunteți și consideră pesemne că minciunile fac parte din „arsenalul” dvs, că asta e arma pe care o preferați. Oricum pe ei nu-i afectează, câtă vreme vă pot utiliza în mod eficient. Nouă, celorlalți, minciunile dvs ne sunt băgate cu forța pe gât, devenind astfel o nemaipomenită formă de sfidare și dispreț. „Îți bați joc de mine?, se spune. Mă minți de la obraz?” Mințind în mod public și de la obraz, dvs ne disprețuiți pe toți.
Felul dvs de a minți a devenit legendar. „Minte și când îl întrebi cât e ceasul”, mi-a spus despre dvs un prieten după vara lui 2012. Ceea ce-nseamnă că prezentarea distorsionată a lucrurilor a devenit la dvs un reflex. Mințiți și când nu e necesar, ca să fiți sigur că veți minți cu rost dacă la o adică va fi necesar. Iarăși, acest tip de a minți nu face parte dintr-un sistem, așa cum se-ntâmpla în comunism. Acolo politicienii mințeau solemn și uniform, de la nivelul unei minciuni colective și impersonale care, ca ideologie, îi îngloba pe toți și-i străjuia de undeva de deasupra capetelor lor. Pentru că toți mințeau la fel, minciuna lor nici nu mai avea relief.
Dvs practicați minciuna oportună, ocazională, la firul ierbii. La dvs, minciuna are personalitate. Mințiți numai pe cont propriu, nu inspirat de vreo mare minciună colectivă. Mințiți după cum vă bate vântul minciunii, după cum cad zarurile în ziua aceea, după ce potlogărie sau minciună anterioară trebuie să cârpiți. Rezultatul? O suită de afirmații punctuale care nu se adună în caracterul unificator al unei linii. Comportamentul dvs nu poate depăși nivelul punctului, nu poate deveni liniar, ca să nu mai vorbim că nu poate alcătui harta cu contururi ferme care e necesară pentru nașterea unui caracter. Fiind făcut din milioanele de puncte dipersate ale minciunilor dvs, așadar neputând oferi garanția unei coerențe morale, dvs nu aveți, obiectiv vorbind, caracter. E, și acesta, un viciu de construcție, o malformație, un handicap din naștere. Cum naiba să vrei să conduci o țară în felul ăsta? Gândiți-vă că, sculându-se dimineața, românii nu vor ști niciodată în ce punct al minciunilor dvs se află în ziua aceea. Or, e extrem de neliniștitor, de inconfortabil și de văduvitor de proiecte să nu știi niciodată exact pe ce lume ești. Cu dvs ne putem culca seara în Europa și trezi a doua zi în China.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu