Raţiunea este spirit,întrucât certitudinea de a fi orice realitate s-a ridicat la adevăr şi ea îşi este conştientă de ea însăşi ca fiind lumea ei,şi este conştientă de lume ca fiind ea înşăşi.
Absolutul nu trebuie conceput,ci simţit şi intuit,nu conceptul său,ci sentimentul său şi intuiţia sa trebuie să aibă cuvântul şi să fie exprimate.
Forţa spiritului este numai atât de mare pe cât este exteriorizarea ei,adâncimea lui numai atât de adâncă pe cât el se încumetă să se răspândească şi să se piardă în explicitarea lui. - Totodată,când această cunoaştere substanţială,lipsită de concept,pretinde că a cufundat în esenţă ce este propriu Sinelui şi pretinde că filozofează cu adevărat şi în mod divin,ea îşi ascunde faptul că în loc să fi dat lui Dumnezeu,prin dispreţul faţă de măsură şi de determinare,ea lasă mai degrabă să dăinuiască,când,în ea însăşi,caracterul întâplător al conţinutului,când,în el, propriul ei bun plac. - Întrucât ei se lasă duşi de fermenterea nezăgăzuită a substanţei,ei cred că prin învăluirea conştiinţei-de-sine şi prin renunţarea la intelect ei sunt aleşii lui Dumnezeu,cărora acesta le dă înţelepţiunea în somn;ceea ce ei însă primesc şi produc în somn,nu sunt de aceea decât visuri.
În adevărul lui simplu,Spiritul este conştiinţă,şi el îşi separă momentele sale unele de altele.Fapta îl separă în substanţă şi în conştiinţa acesteia;şi separă atât substanţa,cât şi conştiinţa.Substanţa apare ca esenţă universală şi scop,stând în contrast cu sine ca realitate singuralizată;termenul mediu infinit este conştiinţa-de-sine,care - în sine unitate a ei şi a substanţei - devine acum pentru sine,uneşte esenţa universală şi realitatea ei singularizată,o ridică pe aceasta la aceea şi acţionează etic,o coboară pe aceea la aceasta şi înfăptuieşte scopul,substanţa numai gândită.Ea aduce la lumină unitatea sinelui ei şi a substanţei ca fiind opera sa,şi deci ca o relitate efectivă.
Dacă embrionul este desigur în sine om,el nu este încă aceasta pentru sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu