Măicuţa mea

Au trecut 23 ani de când  vorbesc despre mama mea numai din amintiri. Mi-e dor de ea!

În tot ce este mai frumos în existenţa aceasta o regăsesc pe maicuţa mea. Era o fiinţă simplă, frumoasă,  cu frică de Dumnezeu, cu dragoste pentru oameni, o icoană de bunătate şi blândeţe.

În urmă cu circa două decenii, pe 7 februarie 1993, un telefon de la fratele meu mă anunţa că sfârşitul mamei noastre e aproape. Imediat am plecat la ea, la Spitalul Judeţean din Baia Mare, dorind cu ardoare să fiu lângă ea, când încă mai era în viaţă. Am ajuns la timp, însă, din păcate, dragostea lui Dumnezeu  pentru ea a fost mai mare decât cea a noastră, a fiilor ei. După un accident vascular, intrase în comă, stare din care a ieşit preţ de câteva secunde, după  şase zile de inconştienţă, înainte de a pleca din lumea aceasta, răstimp în care a rostit silabisind "Şi eu vin", probabil, adresându-se tatălui meu.

 Pe 13 februarie 1993, la 22.30, măicuţa mea a părăsit această lume, la 54 de ani, cu ochii înlăcrimaţi, după o viaţă  de adevărată luptă, crescând singură  trei copii, toţi minori, după ce tatăl meu, în floarea vârstei, la numai 37 de ani, plecase la Ceruri.

Timpul  a trecut, însă nu mi-a putut  îngropa în uitare amintirile . De anul trecut, fratele meu mai mare, Vasile, se află la câțiva pași de mormântul mamei mele, trecând la cele veşnice pe neaşteptate, mult prea devreme, tocmai în ziua de naştere a mamei mele, 29 iunie.

 Şi azi, după atâţia ani, mă simt ocrotit de ea. Ce e paradoxal e că ori de câte ori am de luat o decizie cardinală, în noaptea ce precede acel moment, sunt "sfătuit", prin vis, de forţe necunoscute raţiunii.

Îmi place să cred că sfetnicul bun al nopţii este mama mea. Gândul călăuzitor, venit de undeva din tenebrele anotimpului veşniciei, dintr-o lume necunoscută, mă îmbie să aleg calea cea dreaptă.

Atâtea zile câte voi avea, îmi va rămâne vie în minte amintirea ei. Măicuţa mea  a fost, este şi va fi soarele  meu. Deşi e dincolo de timp, sunt convins că ea va rămâne    îngerul meu păzitor!