Arca iubirii

PASTILA ZILEI. MIERCURI. Arca iubirii. autor Ionel Mesaroș

Viața m-a învățat că iubirea, hrana sufletului,  cea care ne deschide porțile binelui, ne poate salva, asemenea Arcei lui Noe în vremurile potopului.

Trecând în arealul sfințit  de prezența dragostei curate, primind și dăruind lumină în suflete,  oferind iubire pură și  sentimente înălțătoare, omul se schimbă pe sine și, totodată, transformă lumea, făcând-o mai prietenoasă, mai bună, mai frumoasă. Așa se îmbogățește  cu o lecție de viață pe care nu o va uita  niciodată;  Îmbarcat pe Arca iubirii,  sufletul său va renaște ca pasărea Phonix din propria cenușă, iar existența sa lumească  se va derula  necontenit sub înrâurirea forței  trăirii, ca o poveste cu  happy-end.

Există un timp când putem descoperi chintesența vieții, regăsind  lumină în tot ceea ce întâlnim în cale, un anotimp al salvării din naufragiul nimicniciei  lumești.

Poposind pe Arca iubirii,  viața capătă un nou sens, visele de odinioară prind aripi, parfumul florilor de-nu-mă-uita înmiresmează unghere prăfuite, iar veștmintele cernite  dobândesc, miraculos,  o strălucire aparte, ca în zilele de sărbătoare, metamorfozându-se în nuanțe parcă „rupte” din curcubeul ce vestește o nouă viață.

Renașterea prin iubire vindecă sufletul pironit de patimi, oferind inimii o gură de oxigen,  șansa de a bate și pentru o altă inimă.

Dăruind din suflet iubire, un colțișor din univers iese din umbră, o lacrimă de mulțumire scaldă asemenea unui val țărmul arid al desnădejdii, oferind Arcei iubirii viață și dincolo de  naufragiu, dobândind, în schimb,  o fericire nețărmurită.

Descoperind forța vieții, Iubirea,  ne redescoperim. Aflăm că soarele ne luminează la fel pe toți și că, totuși,  totul depinde de noi pentru ca mesagerii lui, razele sale aurite și mângâietoare, să ajungă  în sufletul nostru ca să ne lumineze angelic  cele mai ascunse cotloane.

Nu există putere mai mare decât Iubirea. Prin ea, se curăță sufletul de rugina și zgura ce adastă, din neglijență, în iatacul său, iar magia vieții prinde contur, eliberând ca o binecuvântare elixirul fericirii, schimbând, sublim,  chipul lumii,  transformându-l  într-un paradis al binelui.

Tăcerea iubirii e o boală fără leac, o muțenie de plumb a inimii împietrite, o încătușare  draconică a speranței  de eliberare  din matca neputinței, o încercare nereușită în  a găsi arcul lui Cupidon cu care să vâneze măcar o clipă de viață adevărată, o fărâmă  de vis împlinit.

A fi sau a nu fi este o alternativă existențială, însă a fi sau a nu fi fericit  e, în final, o alegere directă a noastră.

Dacă vom stărui să ne luminăm viața, iubind, valoarea ei va crește în intensitate, călătoria lungă ori scurtă în oceanul lumesc, oferind satisfacții incomensurabile.

Nu există timp predestinat descoperirii esenței vieții, Iubirea, însă  sunt   ocazii  sau   cel puțin un prilej când ne putem întâlni  cu cea care ne va lumina,  pentru totdeauna, ca o torță, străfundurile ființei, dacă o vom recunoaște și-i vom asculta sfaturile.

Alegând să trăim prin iubire,  de fapt,  girăm pentru o înfrumusețare  a  catedralei sufletului nostru, dar și a feței lumii în care viețuim. Cântecul existenței noastre  va deveni o odă dedicată vieții, de vom alege calea iubirii, a adevărului ce învinge  orice obstacol ce ne-ar putea îngrădi fericirea.

Iubind, ne vom cunoaște mai bine.  Având luminat  făgașul spre noi înșine, vom birui temerile, iar  călătoriile  noastre, ale celor  îmbarcați pe Arca iubirii, vor fi ferite de furtunile diluviene ale sorții.