Limba română

de Mihai Duţescu

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

Clopotele toamnei limpede bat,

Pieptul aroma dorului sună,
Plânge şi râde cu lacrimi curate
Stăpâna noastră, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume,
Glasul ei cântec mereu ne adună
Bunii şi răii ce au pe lume
Mai sfânt decât limba română.

Pământul acesta cât ne rămase
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stă sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Născuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună
În ea ne rostim şi bucuria şi chinul
În prea iertătoarea limba română.

În ea se botează şi vii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună.
O poartă pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română

Şi timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă sub stele de sfeşnic
Cu blânda mireasă, limba română.