"Mi-ar fi imposibil să gândesc un alt film omonim cu numele «Adrian Păunescu» faţă de cel pe care îl întruchipez, deocamdată. În orice caz, scenaristul ar putea fi băiatul meu, Andrei Păunescu, depozitarul inteligent şi luminat al multor momente din viaţa mea, regizor ar putea fi autorul filmului «Cenaclul Flacăra», Cornel Diaconu, actorul din rolul principal, poate, cele două fiice ale mele, pentru perioada primei tinereţi - geniala mea fată, Ana-Maria Păunescu, şi, pentru momentul de la 40 de ani - prima mea fiică, ea însăşi superdotată, deşi puţin mai delăsătoare, Ioana. Poate că mi-aş putea juca rolul din perioada de acum, rol pentru care ar putea concura şi actorul Eugen Cristea sau poetul şi ziaristul Ciprian Chirvasiu. Actriţele pe care le-am iubit n-ar mai putea fi convingătoare astăzi, în rolurile fascinante de ieri, când aş fi străbătut eu însumi vârstele de-a latul ca să le pot păstra lângă mine. Nici nu sunt prea familiarizat cu noile actriţe, în aşa fel încât să le pot alege cu inspiraţie şi credibilitate pentru roluri care mi-au purtat viaţa înainte. Cine mai poate fi, de exemplu, ca excepţionala Rozina Cambos? A trecut prin viaţa mea, am scris pentru ea, a cântat pentru mine, dar nu mai ştiu ce face şi cum este acolo, în Israel, unde s-a mutat de câteva decenii. Omagiul meu, tuturor femeilor care m-au iubit şi pe care le-am iubit. Fără ele, poezia mea ar fi avut nevoie de zilnice transfuzii de sânge. Actriţele noi încerc, din motive de prudenţă, să nu le cunosc.
Nu e adevărat că eu ştiu precis cum am trăit şi ce am trăit. Dumneavoastră insistaţi asupra viziunii mele despre moarte ca şi când nu mi-ar fi destul că am luptat, chiar şi în ultimele luni, de-a dreptul cu ea. Nu mi se pare atât de pasionant subiectul, pentru că, în afară de momentul când se va întâmpla, moartea nu îmi va aduce nici un spor de cunoaştere. Sentinţa ei este oricum definitivă şi irevocabilă. Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu.
Am fost în dezacord cu Nichita Stănescu şi atunci când a scris că poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Şi asta mai ales că el continua poezia precizând că viaţa lui personală este praf şi pulbere. Nichita făcea un exerciţiu de firesc personalism, într-o epocă în care viaţa personală devenea, repede şi urât, dosar de cadre. Era, în fond, replica lui memorabilă la curiozităţile indecente ale celor care tot voiau să ştie cu cine trăieşte, cum, unde şi de ce. Eu am crezut şi cred invers: poetul are viaţă personală. În ce mă priveşte, mi s-a părut obositor să-mi ascund slăbiciunile şi, poate de aceea, mi le-am scos în lume dintr-o suflare. De altfel, cred că viaţa personală, dacă nu ucide arta, o sporeşte, o face mai pasionantă, o apropie de oameni. Aceştia sunt ahtiaţi după biografism şi nu rămâne decât ca poetul să nu uite deosebirea dintre băuturile obţinute prin fermentaţie, vinurile, şi băuturile obţinute prin distilare, palincă, vodkă, whisky, coniac. Eu prefer unei vodci Krepkaya, vinurile fenomenale de Segarcea, iar unui whisky Chivas, frâncuşa de Cotnari şi vinurile de Sâmbureşti sau Golul Drincii. Premiul Nobel nu se acordă pentru crâmpeie din opera literară a cuiva, ci pentru atitudinea unuia sau a altuia. Mi-a plăcut să existe o atitudine radicală faţă de mine, de da sau de nu. Ambele abordări mi-au stârnit creativitatea. De urât, nu mai urăsc pe nimeni de câteva decenii.
Premiul înalt pe care mi l-a dat viaţa a fost o galerie ireductibilă de prieteni, verificaţi şi după perioadele grele prin care am trecut, Mihai Anghel, Marius Tucă, E. Simion, Dinu Săraru, Fănuş Neagu, Ştefan Andrei, Radu Rey, Florin Piersic, Ion Iliescu, Alex şi Domniţa Ştefănescu, C. Alic, A. Năstase, Ov. Ioaniţoaia, Florin Condurăţeanu, C. V. Tudor, dr C. Ionescu Târgovişte, Gigi Bălaşa, N. Badea, O. Cozmâncă, Ioan Botezan, D. Gheorghişan, Emil Mitran, dr S. Oprescu, dr Mircea Beuran, D. Nistor, D. Onaca, V. Bălăbănescu, familia V. Vaida, Fl. Cazacu.
De altfel, în legătură cu Premiul Nobel, aş avea de subliniat un fapt. De la Academia Internaţională Mihai Eminescu din Craiova, I. Deaconescu, I. Spânu, Constantin Barbu au propus în urmă cu câţiva ani pentru Premiul Nobel pe Adrian Păunescu. S-a lăsat tăcere, de parcă formase cineva un număr greşit de telefon. Jenat de tăcere, jignit de răutate, nici eu n-am mai insistat pentru această propunere generoasă, pentru care le mulţumesc curajoşilor care au făcut-o. De altfel, despre calitatea acestei generoase instituţii de cultură vorbeşte şi împrejurarea că, după 300 de ani, Academia din Craiova aduce acasă Manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, preluându-le de la Moscova şi de la Petersburg.
Nu e adevărat că eu ştiu precis cum am trăit şi ce am trăit. Dumneavoastră insistaţi asupra viziunii mele despre moarte ca şi când nu mi-ar fi destul că am luptat, chiar şi în ultimele luni, de-a dreptul cu ea. Nu mi se pare atât de pasionant subiectul, pentru că, în afară de momentul când se va întâmpla, moartea nu îmi va aduce nici un spor de cunoaştere. Sentinţa ei este oricum definitivă şi irevocabilă. Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu.
Am fost în dezacord cu Nichita Stănescu şi atunci când a scris că poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Şi asta mai ales că el continua poezia precizând că viaţa lui personală este praf şi pulbere. Nichita făcea un exerciţiu de firesc personalism, într-o epocă în care viaţa personală devenea, repede şi urât, dosar de cadre. Era, în fond, replica lui memorabilă la curiozităţile indecente ale celor care tot voiau să ştie cu cine trăieşte, cum, unde şi de ce. Eu am crezut şi cred invers: poetul are viaţă personală. În ce mă priveşte, mi s-a părut obositor să-mi ascund slăbiciunile şi, poate de aceea, mi le-am scos în lume dintr-o suflare. De altfel, cred că viaţa personală, dacă nu ucide arta, o sporeşte, o face mai pasionantă, o apropie de oameni. Aceştia sunt ahtiaţi după biografism şi nu rămâne decât ca poetul să nu uite deosebirea dintre băuturile obţinute prin fermentaţie, vinurile, şi băuturile obţinute prin distilare, palincă, vodkă, whisky, coniac. Eu prefer unei vodci Krepkaya, vinurile fenomenale de Segarcea, iar unui whisky Chivas, frâncuşa de Cotnari şi vinurile de Sâmbureşti sau Golul Drincii. Premiul Nobel nu se acordă pentru crâmpeie din opera literară a cuiva, ci pentru atitudinea unuia sau a altuia. Mi-a plăcut să existe o atitudine radicală faţă de mine, de da sau de nu. Ambele abordări mi-au stârnit creativitatea. De urât, nu mai urăsc pe nimeni de câteva decenii.
Premiul înalt pe care mi l-a dat viaţa a fost o galerie ireductibilă de prieteni, verificaţi şi după perioadele grele prin care am trecut, Mihai Anghel, Marius Tucă, E. Simion, Dinu Săraru, Fănuş Neagu, Ştefan Andrei, Radu Rey, Florin Piersic, Ion Iliescu, Alex şi Domniţa Ştefănescu, C. Alic, A. Năstase, Ov. Ioaniţoaia, Florin Condurăţeanu, C. V. Tudor, dr C. Ionescu Târgovişte, Gigi Bălaşa, N. Badea, O. Cozmâncă, Ioan Botezan, D. Gheorghişan, Emil Mitran, dr S. Oprescu, dr Mircea Beuran, D. Nistor, D. Onaca, V. Bălăbănescu, familia V. Vaida, Fl. Cazacu.
De altfel, în legătură cu Premiul Nobel, aş avea de subliniat un fapt. De la Academia Internaţională Mihai Eminescu din Craiova, I. Deaconescu, I. Spânu, Constantin Barbu au propus în urmă cu câţiva ani pentru Premiul Nobel pe Adrian Păunescu. S-a lăsat tăcere, de parcă formase cineva un număr greşit de telefon. Jenat de tăcere, jignit de răutate, nici eu n-am mai insistat pentru această propunere generoasă, pentru care le mulţumesc curajoşilor care au făcut-o. De altfel, despre calitatea acestei generoase instituţii de cultură vorbeşte şi împrejurarea că, după 300 de ani, Academia din Craiova aduce acasă Manuscrisele lui Dimitrie Cantemir, preluându-le de la Moscova şi de la Petersburg.
(Sursa:Jurnalul National)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu