Ziua Culturii Naționale

În urmă cu șase ani, la iniţiativa Academiei Române, ziua de 15 ianuarie, ziua naşterii poetului nepereche, Mihai Eminescu, a devenit Ziua Culturii Naţionale.

În a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX-lea, George Pop de Băsești, patriarhul cauzei românești, a dovedit că este un sprijinitor de nădejde al culturii naționale, fapt ilustrat printre altele de titlurile onorifice primite: membru fondator al ASTREI, membru de onoare al Societății "Carmen Sylva", membru de onoare al Societății academice "Junimea", membru fondator al Societății "Petru Maior" etc

Dezvoltarea culturii întăreşte conştiinţa naţională, luminând mintea şi înălţând sufletul.

Noi, românii , considerăm că izvorul culturii se află în conştiinţa naţională, iar esenţa acesteia este fixată şi sintetizată în limbă, aceasta devenind simbol al culturii, iar Eminescu este expresia integrală a naţiunii române.

Luceafărul poeziei româneşti e românul absolut. El e cel care a primit Adevărul, l-a cunoscut, apoi l-a revelat în cuvântul ce zideşte temelia culturii naţionale, în slova în care subzistă mireasma veacurilor şi ecourile dulci ale atâtor „Mioriţe”, oferind, prin geniul său, limbii române virtuţi complete, premise valorice pentru a deveni o limbă universală, iar Neamului românesc aura nemuririi.

Fiind oglinda cea mai credincioasă a realităţii noastre tradiţionale, purtând virtuţi vii, incomensurabile, cultura naţională are menirea să trezească conştiinţe care să le reamintească românilor că aparţin unei naţiuni, nu unui popor.

Cultura naţională poate fi preţuită numai de cei care au tăria de a fi demni, respectând Cuvântul, Adevărul şi Viaţa, Sfânta Treime a Culturii noastre: Eminescu, Limba Română şi Neamul Românesc!

-----------------------------------------------------------------------------------

Geo Bogza- Despre Eminescu

,,Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântu Petru pe Pământ, într-o noapte ploioasă, au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câini mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând:

– Cine bate ? 

– Oameni buni! 

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă, unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn, și a început a da porunci, dar cu blândețe. 

– Mario, ia mai pune câteva vreascuri pe foc. Tudore, dă fuga la fântână după o ciutură de apă proaspătă. Ilenuța, ia vezi de o oliță cu lapte proaspăt.

Și le-a dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutuie și a busuioc … A doua zi iar le-a dat să se spele, i-a ospătat și le-a pus în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-a urat drum bun. Și cum au ieșit din sat, Sfântu Petru a început să se roage :

– Doamne, fă ceva pentru oamenii ăștia, că tare ne-au primit frumos! 

– Ce-ai vrea să fac Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau nevoiași. 

– Doamne, fă ceva ca să-și vadă măcar odată sufletul ! 

– Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre ? 

– Da, Doamne, să-ți poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul cel de-acolo ! 

– Bine, Sfinte Petre, a răspuns Dumnezeu, privind gânditor la satul din vale. 

Iar după o vreme, în neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

-----------------------------------------------------------------------------

IMN EMINESCULUI

de Valeriu Anania

„Eminescu e sfântul preacurat 

al ghersului românesc” 

(Tudor Arghezi)

Starea întâi 

E mult de când te’nsinguri spre nopțile de-apoi 

Mișcându-ți veșnicia prin spații și prin noi.

Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost 

Năvoadele din care-ţi făcurăm adăpost.

Enciclică serbare. Ne’nvălui în rotund. 

Stâlpări de foc se-adună și’n tine se pătrund.

Cenușile’nserării pe slove ni le cerni 

Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Treapta întâi 

Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă. 

Ies taine din vitralii și’n soare se’nfloresc.

Hotar cu ne’nceputul, văzduhul pământesc 

Aprinde roi de patimi când visul tău colindă

Imperii de tăcere din care cânturi cresc:

Bucură-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat

Bucură-te somn în care munți’n capete se bat 

Bucură-te corn de seara când se pleacă’n vad gorunii

Bucură-te logodirea lacului cu raza lunii 

Bucură-te cel ce nu ştii ceasul bun pe unde-apucă

Bucură-te Dor-de-Ducă! 

Bucură-te chip al ierbii îndrăgit de cer şi ape

Bucură-te unda’n care stelele te simt aproape 

Bucură-te cutezanţa vântului de-a fi subţire

Bucură-te că’nainte-ţi neguri prind să se desfire 

Bucură-te’nmugurire din gândire şi din grai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a doua 

Erai pe-atunci copilul cu plete zburătoare 

Mirat de câte’n lume din vis pot să coboare.

Intrau cu tine’n fi’nță și’n fruntea ta’nvârstat. 

Nălucile din sânge cu veacuri lungi în spate.

Eresurile cărnii cu sufletu’n răspăr 

Se schimbă azi la față’ntr’un singur adevăr.

Cine-ar putea să nege că’n ochii tăi adânci 

Undeşte învierea izvoarelor din stânci?

Treapta a doua 

Miresme tari ţi-adie pământul astei patrii. 

Izvoarele suspină şi codrii negri plâng.

Hai-hui porneşti cu dorul, colinele se frâng, 

Asiric ţi se’nchină ca nişte idolatri

Inăii şi Ceahlăii – şi cerbii din Parâng.

Bucură-te somn al brazdei roditor de spic înalt

Bucură-te noapte-adâncă ce-şi ia soarele cu-asalt 

Bucură-te bob de spumă bubuind prin besne sparte

Bucură-te șoapta’n care se dau stâncile de-o parte 

Bucură-te că secunda’n veacuri vaste se dezghină

Bucură-te Rădăcină! 

Bucură-te trunchi al slavei drept şi dârz prin viituri

Bucură-te umbra largă cât o ţară de păduri 

Bucură-te nor de aur peste dulce Românie

Bucură-te prinţ de rouă rourat în moarte vie 

Bucură-te că te’mbie de sub glie sfânt alai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a treia

Elanurile ierbii sub calmele zăpezi

Mărturisescu-ţi graba cu care te visezi

Ivit la fața lumii’ntr’o singură durată.

Năpraznicele arderi strâng timpul ca’ntr’o roată.

Erupi precum din scorburi diamantele’n cunună.

Strigoii zburdă’n soare, muţenia se răzbună.

Curg raze diamantine şi ne sporesc de sus

Umbrind virginitatea cuvântului nespus.

Treapta a treia 

Musteşte toamna’n codri – nemistuite ruguri –

Ieşindu-şi dintru sine pe când în ea se’nchide. 

Hipnotice podgorii se-ascund în crisalide.

Arìpile de mâine din vinuri dorm în struguri, 

Imn tainic ce-ţi preschimbă armurile’n hlamide.

Bucură-te’ntrebătorul neştiutului tărâm

Bucură-te că’n lumina vetrei tale dogorâm 

Bucură-te-adeverirea celor ce ne par că mint

Bucură-te pasul frunzei între-aramă şi argint 

Bucură-te murmur palid al cuvântului nescris

Bucură-te Prag Deschis! 

Bucură-te ritm al horei ce se-alege din hârjoană

Bucură-te nimb subţire care faci din chip icoană 

Bucură-te geană-a zilei când o lume se desceață

Bucură-te abur slobod prins în florile de gheaţă 

Bucură-te dimineaţă ce-şi răsfaţă albul strai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a patra 

Eminii şi Aminii ni se’ntâlnesc în mituri, 

Mânaţi de începuturi, atraşi de nesfârşituri.

Istorie şi poveste se-adeveresc în carte, 

Nicicând mai laolaltă şi nici mai făr’de moarte.

Eroii’nchipuirii şi-ai vieţilor aieve 

Străbat un singur geniu şi sorb aceleaşi seve.

Cândva vom înţelege de ce – rotit şuvoi – 

Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.

Treapta a patra 

Mulţimi trezite’n spiţa strămoşilor iconici 

Izbesc cu pumni de piatră’n preaferecate porţi.

Hrisoavele se’nziuă din viaţa celor morţi, 

Aleargă’n colb spre tine uitaţii de prin cronici,

Iar tu la curţi de aur triumfător îi porţi.

Bucură-te buciumaşul secolelor ne’ndurate

Bucură-te glas de-aramă ce prin neguri mari răzbate 

Bucură-te că-ţi răspunde zvon de fluier şi de trişcă

Bucură-te ca’n Rovine osemintele se mişcă 

Bucură-te steag sub care vin norod după norod

Bucură-te Nou Voivod! 

Bucură-te biruinţa armelor cuvântătoare

Bucură-te că vitejii îţi pun sceptrul la picioare 

Bucură-te bard ce schimbă halebardele’n stindarde

Bucură-te că din arcuri numai viersul sună’n coarde

Bucură-te stea ce arde în pieptar de tânăr crai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a cincea 

Eşti azi şi vei fi mâine ce-ai fost întotdeauna, 

Mai mult decât certarea ce ne-a’mblânzit furtuna.

Imens la proră, zărea scrutând-o cu doi cremeni, 

Năboiul greu de ape şi veghea ni le’ngemeni.

Epave’ngreuiate de aur se scufundă; 

Săraci ne ştim, dar marea ni-i largă şi rotundă.

Când Mircea Domnul însuşi în zaua ta viază, 

Unde-am găsi povață mai clară şi mai trează?

Treapta a cincea 

Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni. 

Icnesc în furci mişeii, nebunii’n cuşcă rag,

Hienele’ncolțite stau gata de arţag, 

Abraşe că din toate’n nimic nu li te-asameni.

Instanţă ţi-este vorba, condeiul tău, toiag.

Bucură-te mustrătorul proştilor şi făr’delegii

Bucură-te grai prin care şi-au râvnit puterea regii 

Bucură-te jude tânăr, nemitarnic şi bărbat

Bucură-te că’mprejuru-ţi stau toţi Țepeșii la sfat 

Bucură-te că prin tine bunii de cei răi se-aleg

Bucură-te Om Întreg ! 

Bucură-te bici pe cei ce limba neamului o spurcă

Bucură-te spaima celor ce jucară țara’n turcă 

Bucură-te zeu ce’nfruntă toate știmele’n fruntarii

Bucură-te că te-or teme hoţii, gâzii şi samsarii 

Bucură-te cel ce-i sparii pe cezarii puşi pe trai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a şasea 

Egal cu tine însuți, la masa ta de brad 

Mângâi garafa ştirbă ca pe-un pocal de jad.

Ispite nu-ţi treziră de slavă prin funingini 

Nici idolii din pieţe, nici larii carolingini.

Edenul tău e unde cărare n’au călăii: 

Singurătatea lumii şi cosmosul odăii.

Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta 

Uranic se detună şi arde’n agorà.

Treapta a şasea 

Misterele femeii ucid şi nasc imperii. 

Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti

Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti. 

Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,

Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti.

Bucură-te’mpătimitul frumuseţii ne’nserate

Bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate 

Bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie

Bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopţilor văpaie 

Bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină

Bucură-te Vis-de-Taină! 

Bucură-te însetatul sărutării suferinde

Bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde 

Bucură-te limpezime de fântână şi năstrapă

Bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te’ncapă 

Bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a şaptea 

Erotică-am numi-o lucirea ta pe ape – 

Miraj nocturn – de n’am şti că-i rază din Agape.

Iubita care’n braţul străinului se frânge 

Nu-i poate da durerii decât porniri nătânge.

Există’n frigul cosmic o clipă făr’ să degeri 

Seninul unei alte mai ‘nalte înţelegeri?

Cu cât eşti mai Luceafăr, cu-atât eşti şi Părinte; 

Uitaseşi pentru-o clipă, El ţi-a adus aminte.

Treapta a şaptea 

Mărunte lumi se’nalță, curg stelele prin cetini, 

Inelele se leagă’n ghirlande de minuni.

Hyperion, ce patimi te-aleargă prin genuni, 

Atât de vii că zborul nu-i chip să ţi-l încetini?

Iertăm în tine totul, tu încă nu te’mbuni.

Bucură-te neodihna vântului culcat prin vrejuri

Bucură-te că te-aţâţă şuier, spulber şi vârtejuri 

Bucură-te amintirea lumilor de peste soare

Bucură-te că tot cerul în făptura ta tresare 

Bucură-te sfânt nesaţiu să cuprinzi ce-i necuprins

Bucură-te Zbor Nestins! 

Bucură-te drum de aur către Steaua-ne Polară

Bucură-te că durata doar adâncul ţi-o măsoară 

Bucură-te cel ce fulgeri dincolo de timp şi schime

Bucură-te din răpirea neajunsă’n veac de nime’ 

Bucură-te’n Cincizecime și’nălțime de-Adonai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a opta 

Eonul asfinţeşte din ostenite pleoape 

Mărindu-ţi umbră lungă pe câmpuri şi pe ape.

Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi 

Nuntită’n vis și’ntoarsă’n bobocul ce-o porni.

Efluviile stirpei în tine ni se-adună 

Supuse şi slăvite ca laurii’n cunună.

Cuceritor de spaţii, ne dărui pe pământ 

Uimirea de-a cuprinde o lume’ntr’un cuvânt.

Treapta a opta 

Martiriul de-a te naşte nu’ncape în osândă, 

Izbeliștile vieţii sunt viața’n sinea ei.

Haiduc al suferinţei, în codrul tău de tei 

Adii din doina frunzei nelinişte născândă –

Incertă şi fecundă ca luna’n funigei.

Bucură-te rob al trudei şi-al sudorilor de sânge

Bucură-te cel ce’n noapte noaptea paginii o’nfrânge

Bucură-te’mblânzitorul de cuvinte’n herghelii

Bucură-te cel ce graiul într’un spic de pană-l ţii 

Bucură-te lupta slovei cu’nțelesul ei deplin

Bucură-te Dulce Chin! 

Bucură-te colb de aur între filele ne’ntoarse

Bucură-te ceară scursă din lumina care-o arse 

Bucură-te turn de veghe până’n ceru’n care stărui

Bucură-te apă’naltă ce’n cascade largi te nărui 

Bucură-te cel ce-i dărui fiecărui tot ce ai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a noua 

Ecouri destrămate par vechile geneze. 

Mormânt cu plod, în tine’nceputurile-s treze.

Incendii calme parcă ar vrea să despresoare 

Neprihănite doruri timide’n aşteptare.

Efemerida nopţii ţi-aruncă’n ploi de stele 

Seminţe ne’ncercate, grădini să faci din ele.

Culegem floare-albastră şi ştim că ni s’a scris 

Ursita de-a ne’ntoarce cu tine’n paradis.

Treapta a noua 

Mirunsă frunte. Logos în treapta lui înaltă. 

Iluminată stemă’n vecia unui neam.

Harìsmă’n deznădejdea sub care ne’nclinam 

Amurgului. Cu viii şi morţii laolaltă

Ieșimu-ţi în nuntire prin sfânt epitalam:

Bucură-te’nflăcărare adunată’ntr’o scânteie

Bucură-te strop de rouă revărsat în curcubeie 

Bucură-te ram pe care stelele’n ciorchin roiră

Bucură-te alăută’n zbor cu strunele spre liră 

Bucură-te văz lăuntric ce’n auzul alb se’nscrie

Bucură-te Poezie! 

Bucură-te’ntregul nostru ce prin secoli s’a tot frânt

Bucură-te darul pâinii de-a se’ntoarce în cuvânt 

Bucură-te ne’mpărțirea inimii ce ni se’mparte

Bucură-te bucurie din adânc şi de departe 

Bucură-te cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai

Bucură-te’nveșnicirea Eminescului Mihai!

Starea a zecea 

Extazele cernelii doar tu ni le’nfiori, 

Mihaiul nostru unic şi-al unicei splendori.

Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale 

Norocul de-a-l petrece pe-al tău din ale tale.

Eternă stalagmită din stea stalactitară, 

Statura ta ne-adună sub cer şi peste ţară.

Cuvântul tău din ziuă-l purtăm cu noi prin ere, 

Uşure ca’ntr’o moarte şi greu ca’ntr’o’nviere.

-----------------------------------------------------------------------------------

"Avatarul Mihai Eminescu - IUBIREA noastră!

La fel ca Hristos, Eminescu se naște în fiecare an tocmai pentru că n-a murit niciodată. El este Luceafărul sufletului nostru: dacă n-ar fi existat, am fi fost niște săraci, căci ar fi însemnat că acest popor n-a fost binecuvântat cu Hristosul său! Ar fi însemnat că însuși Creatorul n-ar fi pășit în acest neam, arătându-se lui prin Eminescu în frumusețea metaforei universale, dar și în profunzimea suferinței pe care a purtat-o ca om în scurta sa viață.

Eu cred (și aș îndrăzni să spun ”știu”) că Universul, noi înșine, planetele, Pământul, plantele, florile, peștii și tot ce există nu sunt altceva decât metafore divine. Cred că Viața și tot ce există în Univers este ”poezia lui Dumnezeu”. Geniul poetic, care a creat toate formele ca pe niște expresii perfecte și frumoase ale iubirii, mai întâi ca ”imagini”, revine din când în când pe Pământ în chipurile avatarurilor - ale marilor sfinți și ale marilor creatori. Cred că toate aceste ființe, purtătoare de lumină, țin pe umerii lor atâta suferință cât le e și lumina. Ei sunt Hristoșii ce pășesc cu smerenie, unii în deplin anonimat, printre oameni, purtându-le - fără știrea lor - durerile și păcatele. Deopotrivă avatarurile, sfinții și marii poeți sau marii scriitori ai lumii cunosc adâncurile ascunse și întunecate ale ale sufletului omenesc, precum și frumusețea lui absolută. Fiecare dintre ei este o binecuvântare divină, căci divinul însuși vine în trup pentru a binecuvânta această lume, care nu-și mai poate duce singură negurile interioare. Prezența unui avatar, fie în chipul unui sfânt, fie al unui mare poet, cum cred că a fost și Eminescu, înseamnă că el poate simți în trăirile sale suferința care a fost și pe aceea ce va să vină, iar simțirea aceasta este felul în care Dumnezeu binecuvântează un neam întreg, luându-i povara pentru secole. De aceea marii creatori nu au fost fericiți în viețile lor omenești și au avut vieți scurte pe Pământ. Cred că Mihai Eminescu a trăit cicatricile și durerile neamului său, precum și suferințele universale ale ființei umane.

Am recitit recent scrisorile pe care Eminescu i le scria Veronicăi Micle. Iata cateva pasaje semnificative, care dezvăluie suferința lăuntrică a unui spirit căruia îi era așa de greu să trăiască...în trup, în această lume. Aceasta-i starea marilor spirite: ele nu-și găsesc fericirea în locurile înguste, mărginite și nefericite ale lumii.

”Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi”. 

”Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra căruia puterea individului nu are nici o influenţă”.

”Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură”.

”Îţi vei fi aducând aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat”. 

”Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi”?

Iată: pe cât de mare era suferința omului, la fel de mare era lumina lui, lumina din care a creat, cea din și prin care a văzut adevăruri pe care știința le-a văzut după o sută de ani cu mijloace tehnice sofisticate. Eminescu își întrezărea destinul și neputina de a se sustrage lui, starea de Hristos, își simțea crucea și o purta la fel ca ”un călugăr”, cum el însuși a scris. Descifrarea atentă a operei lui Mihai Eminescu și a vieții sale omenești ne va pune în fața unui chip de ”avatar ascuns”, care continuă să trăiască și va trăi mereu în conștiința neamului său. Până și dragostea sa pentru Veronica Micle ( precum și dragostea ei pentru el), descrie destinul frânt și tragic al iubirii omenești, o iubire crucificată, imposibilă și, în același timp, nemuritoare! Ei au atins împreună lumina absolută și împreună au plecat din trup, dovedind că... sufletul care-și găsește iubirea reflectată în altul îl urmează pe celălalt în viață și-n moarte. Avatarul Eminescu n-a fost singur: cea care a purtat povara durerii omenești și a iubirii sfâșietoare, neîmplinite, în același timp, a iubirii absolute a neamului a fost Veronica Micle, sufletul pereche al lui Eminescu. Cred că ei s-au născut împreună în plan subtil și au murit împreună pentru că erau Unul, acel Unul destinat să preia suferința iubirilor neîmplinite ale unui neam pentru ca...sufletele noastre, ale celor ce pășim astăzi pe Pământ, să suporte mai ușor drama, durerea, neîmplinirea și întunericul lumii materiale. 

Am convingerea că Eminescu a fost un avatar, un suflet trimis acestui popor, cu o misiune precisă, pe care noi n-am descifrat-o încă îndeajuns, dar o simțim cu toții. Eminescu este sufletul nostru, frumusețea și geniul nostru! Eminescu - iubirea noastră!"

--------------------------------------------------------------------------------

In memoriam Mihai Eminescu

La 15 ianuarie 1850, vedea lumina zilei Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei româneşti.

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti. El a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, încât Mircea Eliade mărturisea: “Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă." (Ionel Mesaroș)