Confesiune de 1 aprilie

de Mircea Trifu

Iubita mea se dovedeşte

De-o consecvenţă colosală:

O zi pe an mă păcăleşte

Şi-n restul zilelor mă-nşală.

Un altfel de Decalog...

1. Învaţă mereu!

2. Caută, dar nu uita să te laşi găsit!

3. Călătoreşte, dar nu uita să rămâi Acasă!

4. Schimbă, dar nu uita să-ţi hrăneşti rădăcinile!

5. Iubeşte! Poți dărui doar inima ta, pe a celuilalt trebuie doar să o laşi liberă să te aleagă.

6. Acceptă fiecare bucurie, fiecare deznădejde! Prima îţi va lumina sufletul, a doua te va învăţa să luminezi tu, după ce-i vei fi trecut umbrele.

7. Joacă-te! Dacă e ceva ce poţi face ca să creşti, e să creşti din nou copilul care ai fost.

8. Dă-ţi voie să greşeşti, dar şi lasă-te ajutat!

9. Bucură-te, dansează, cântă, scrie! Lasă lumii și ție, peste ani, o urmă din toate luminile inimii tale!

10. Imaginează-ţi că nu ai nici o grijă. Apoi crede!

OMONIMIE BUCLUCAŞĂ

de Janet Nică 

Tu, vecină, bluza-ţi fluturi

În grădina mea cu fluturi,

Când, pe crini şi violete,
Cad amurguri violete...

Neatentă, te urzică,
Din greşeală, vreo urzică!

Dar, de ce îmi ieşi în cale,
În grădina mea de cale?

Trupul, parcă de furnică,
Până-n gânduri mă furnică!

Din grădina cu muşcată,
Vrei să pleci, cumva, muşcată?

Drum lin, MAESTRE!

Ne veți lipsi, om bun și senin! Rămâneți în amintirea noastră drept un reper moral pentru întreaga societate! Odihnă veșnică!

„Sunt dintre cei care cred în forța binelui: binele discret, dar sigur, autentic și statornic, fără trâmbițe de la catedră; binele care nu este nici medalie de agățat pe piept, nici coroniță ori prilej de trufie: binele comun. Fiți buni.” ~Mihai Șora

22 februarie - Ziua Mondială a Gândirii

"Dacă nu ne e ruşine să o gândim, n-ar trebui să ne fie ruşine să o spunem."

Marcus Cicero

„Titanul” sau „părintele sculpturii moderne”

 

Grafica artistul Mihai Catruna

„Am fost trimis şi eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura şi nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat şi arta mea. M-am salvat ca om.”

„Anticii spuneau să-ţi iubeşti destinul? Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nici o clipă strămoşii şi filosofia lor, a naturalităţii. Nu sunt străbunii destinului nostru?.”

„Împăcarea de sine se instaurează în sufletul tău când te priveşti ca un inel dintr-un lanţ nesfârşit al înaintaşilor şi când nu calci cu o iotă prescripţiile naturalităţii eterne.”

„Ţăranii ştiu, de la mic la mare, ceea ce este bine şi rău. Tablele de valori sunt cuprinse în proverbe, în datini, în doctrina străbunilor şi în filosofia naturalităţii."~Constantin Brâncuși

"Mi-ar plăcea să-mi fac Coloana în Central Park (New York).

Ar fi mai mare decât orice altă construcție, de trei ori mai mare decat obeliscul vostru din Washington, cu o bază de lățime corespunzatoare - șaizeci de metri sau peste.

Ar fi făcută din metal.

În fiecare piramidă ar exista apartamente și oamenii ar locui acolo, iar sus de tot mi-aş pune pasărea - o pasăre imensă în echilibru pe varful coloanei mele infinite." (Așa grăit-a Brâncuși - Sorana Georgescu-Gorjan)

Brâncuși între " mister" și " adevăr"

 

Lecția " de Brâncuși" primită de "elevul" Nicolae Titulescu la Paris.

Moto: “Ce “olteni”! În fermecata lor cobiliţă au purtat aur românesc care a bătut toate valutele, peste tot globul pământesc”(Vintilă Russu- Şirianu).

În anul 1926, la Capșa, în fața unui suc de portocale, Nicolae Titulescu se confesa astfel lui Octavian Goga: ,,Pe Brâncuși n-am reușit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobișnuit în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înțeleg limbajul... Și în fața lumii occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot, fac pe papagalul! E inadmisibil. Va trebui să învăț problema acesta: să învâț vocabularul creației lui, să știu ce vrea, să înțeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!”.La numai doi ani după această discuție, în 1928, aflat la Paris, Nicolae Titulescu l-a invitat la dejun pe Constantin Brâncuși ( prin diplomații Alexandru Stănescu și Vintilă Russu-Șirianu. Ce au discutat a fost consemnat peste câteva ore de către Vintilă Russu-Șirianu:

,,Un prânz ales (rânduit chiar de Titulescu), «Marele român european», cu verva lui scânteietoare, ne-a legănat într-o conversație plăcută, variată, despre tot, despre toate. L-au amuzat pe Brâncuși mai ales incidentele și faptele din protipendada politică a lumii, pe care le povestea Titulescu.

La coniac și cafea, o mică tăcere. Brusc, zâmbetul lui Titulescu a stat, glasul sună măsurat, serios.

- ,,Meștere Manole», îi spune lui Brâncuși, am să-ți fac o mare rugare.

Brâncuși, cu ochiul lui de drac răspunde GT:

- S-auzim!

- Doresc să-mi dai o lecție.

- De diplomație?

-Nu. De «Brâncuși»!

- Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vino la chestie.

Atunci «elevul» Titulescu (căci știa să fie, oricând, elev cuminte, atent, să învețe de la oricine), îi explică lui Brâncuși simplu, clar, «perplexitatea» lui față de «misterul Brâncuși». Dorința, nevoia lui imperativă de a-l pricepe, de a-i putea comenta creația, cu propriile sale puteri.

- Știi, încheie Titulescu, când ești obligat să frecventezi atâta lume ca mine, este penibil să faci pe papagalul...

Parcă-i amuzat Brâncuși. Zâmbește șiret.

- Înțeleg. Nu știi cum să vorbești despre mine.

Dar Titulescu nu surâde. Îi răspunde cu aceeași simplitate și seriozitate.

- Exact. Și vreau să știu. Vreau să învăț să știu. Și te rog să mă ajuți. Suntem doar români și olteni amândoi, nu?

Iată că făuritorul ,,păsării măiestre» deschide poarta spre seriozitate. Se îndreptă, ’nalță capul, cată atent la Titulescu și conchide, cu o vibrare pe care vrea s-o ascundă după glasul alb:

- Da... olteni și români suntem. Amândoi...

Două clipite, tace. Apoi, se aplecă spre Titulescu:

- Și, ce vrei să știi?

- Tot.

- Tot?! Cam lungă poftă ai...

- Să zicem, un tot.... limitat, conchide Titulescu. Uite, Brâncuși, eu nu concep că poate exista un adevăr autentic care să nu poată fi expus clar și înțeles limpede de orice minte normală. Nu?

- Firește.

- Ei bine, există un «adevăr» Brâncuși. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc Eu nu sunt un mare cunoscător în arte plastice. Cred totuși că sunt în stare să pricep acest «adevăr Brâncuși», dacă mi se arată clar. Câte formulări, supoziții, afirmări n-am citit și n-am auzit! Nu m-au lămurit. Ce ești: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc abstracționist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?... Asta vreau să știu. De la dumneata, meștere Manole. De la dumneata. Doresc să te admir nu bâjbâind, ci cu ochii deschiși”.

Referitor la raspunsul dat de Brâncuși, martorul confidenţelor brâncuşiene, Vintilă Russu-Şirianu, a notat în memoriile sale:

„Eu am fost întâi de toate ţăran. Ţăran am rămas şi azi… Ţăranul?… Românul?… Unul cântă din frunză, altul din fluier. Unul coace argilă, zugrăveşte oale… Eu am cioplit. De copil, m-a chemat lemnul şi cuţitul. Apoi, piatra şi dalta. Arama şi ciocanul… Aveau, pesemne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat… Ş-am ajuns, aşa, să am şi eu de spus ceva, prin glasul lor… Le-am învăţat limba. Mulţi ani, până am cuprins bine meseria… Am ajuns sculptor. Am mers şi eu, o bună bucată de vreme, pe căi bătute. Am «făcut sculptură»…

Aş fi nedrept să-mi reneg perioada aceea. Am sculptat cu râvnă şi aprindere. Unele bucăţi, capete de copii, “Muza”, “Ruga”, câteva portrete îmi plăceau. Poate că erau, printre ele, bucăţi care erau mai proaste decât ale unor confraţi, consacraţi»… până când într-o bună zi nu mi-a mai plăcut ce făceam… Deloc. Era important. Căci plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui… Fără inimă, nu-i arta. Cea dintâi condiţie e să-ţi placă ţie, să îndrăgeşti, să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Prin bucuria ta, să dai bucurie oamenilor… Când m-am lămurit bine că nu-mi place ce face, a venit, vezi bine, întrebarea: «de ce nu-mi place?»… Patru cuvinte. Ani mi-au trebuit până să ajung să-mi răspund şi să păşesc pe calea mea adevărată…

Priveam îndelung sculpturi de-ale altora – din cei cu talente sigure – şi pe ale mele. Ce mă supăra? Frumos cioplit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos şi bine redate detaliile, nimic de zis. Da, dar nu-i viu. Parcă sunt fantome. Încremeniri!… Eu vreau să dau viaţă, mişcare, avânt, bucurie. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă, de funerar, pe care mi-o dădeau sculpturile acelea… Încet, încet, drumul s-a croit singur… Da, calea s-a deschis singură, din judecată în judecată, din încercare în încercare… Eu, de pe când eram abia un băietan şi hoinăream pe mal de apă ori prin pădure, am avut o credinţă: că orice lucru, fiinţă sau nefiinţă are suflet… aşa cred şi acum. Ş-atunci, la răspântia meseriei mele, am zis: ei, acest suflet al subiectului trebuie să-l redau. Căci sufletul va fi mereu viu… Sau, dacă vrei, ideea subiectului. Aceea nu moare niciodată în ceea ce priveşte opera de artă… Din contră, creşte în el, ca viaţa din viaţă…

De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial. Am lucrat mult să găsesc modul care să-mi uşureze calea ca să aflu, pentru fiecare subiect, forma-cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că asta m-a dus spre arta nefigurativă. E un rezultat. Eu niciodată nu mi-am propus: hai să fac o artă nouă, să uimesc lumea cu o trăsnaie. Eu, la căpătâi cu dorinţa mea, cu plăcerea mea, am judecat simplu, aşa cum vezi, şi am ajuns la ceva tot simplu, grozav de simplu. La o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să redau… Şi am tot căutat, ani mulţi să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmură acel diamant ascuns – esenţialul – aşa cum îl scot minerii din adâncul pământului… Ai văzut una din păsările mele? Cred că vreo oră am contemplat două din ele… La multă lume au plăcut. Au fost înţelese intenţiile mele. Direct, intuitive. Ce am făcut? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele și creasta, ochii şi picioarele….

Drumul spre universal am căutat. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nici o carte de zoologie.

Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi şi curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul! «Pasărea» mea nu este pasăre. E simbol. Caut, iubesc naturalul, frumosul, primar, direct, nemijlocit. Etern!… Vreau să înalţ totul dincolo de pământ… Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare… Am descoprit spiritul materiei, am vrut să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei… Ştie ea mai bine ca noi adevărul…Drumul spre universal am căutat. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nici o carte de zoologie… Şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nici o stare civilă… Am căutat tot esenţa, caracterul profund, ideea personalităţii lor… care să fie simbol de puritate, de graţie, de mister, de frământare, de avânt…

Şi am credinţa că, dacă am putut smulge materiei adevărul ei spiritual şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmură prin bronz, am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii, de sugerări creatoare… Şi va colabora, se va înfrăţi cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăţi creaţia…”

La final, s-au îmbrăţişat, au pornit braţ la braţ, de-a lungul şerpuirii verzi cu scântei de argint, printre copacii seculari de pe malul Senei. În tăcere.

Momentul de confidenţe a fost lung. Autorul „Porţii sărutului” tuna şi fulgera când auzea că în lume e război. I s-a confesat lui Titulescu pentru că politicianul era un mare apărător al păcii, recunoscut internaţional.

Pro și Contra Titulescu, Editura Enciclopedică, București, 2002 (selecție, cuvânt înainte, note biografice, adnotări, indice de George G. Potra), 481-482.

DESPRE PENSII ȘI CONTRIBUTIVITATE

Pentru a beneficia de pensie, pe bază de contribuție, condiția impusă prin lege, este ca stagiul complet de cotizare în sistemul public de pensii, să fie de cel puțin 35 de ani.

Până în anul 2001, statul român nu a reținut nici unei categorii sociale de angajați, contribuții de asigurări sociale de sănătate (cass).

Această contribuție a angajaților pentru pensie s-a înființat/ introdus doar din anul 2001, prin Legea nr. 19/2000.

Deci, se împlinesc anul acesta 22 de ani ( de la introducerea pensiilor pe contributivitate, dacă putem spune așa...) și putem trage concluzia că, nici un cetățean român și nici o categorie socială (nici un pensionar) nu are pensie "contributivă", pentru că nimeni nu a contribuit/ cotizat la stat, acei...35 de ani.

Mai mult, o pensie ca să fie într-adevăr etichetată ca fiind ,,contributivă", aceasta ar trebui să fie plătită doar dintr-un fond special, constituit în acest scop, unde se strâng contribuțiile angajaților achitate/ reținute de stat în cei 35 de ani.

Partidele politice care s-au perindat la putere au avut nevoie de un electorat stabil, cel al celor circa 5 milioane de ,,pensionari" (însă în realitate sunt doar circa 2,7 milioane de pensionari civili adevărați, care au contribuit, iar restul de circa 2,3 milioane, care nu au nici o contribuție la stat, sunt botezate în scop manipulator, tot ca ,,pensii", deși acestea sunt venituri de tip salarial, cum ar fi: ajutoare sociale, de șomaj, rente viagere pentru sportivi și artiști ai poporului/emeriți, diverse indemnizații de merit ori viagere pentru foștii parlamentari, președinții de stat, cei ai CJ, primari ori viceprimari, revoluționari, deținătorii de ordine și medalii).

Plata acestor 5 milioane de pensii civile și așa zise ,,pensii" sunt plătite de către Casa Națională de Pensii Publice.

Bugetul de asigurări sociale nu poate acoperi doar din contribuții, sumele necesare pentru plata celor 5 milioane de pensii "contributive", deoarece, așa cum am spus, nu au existat contribuții suficiente, din partea tuturor. De aceea, pentru a plăti aceste pensii și aceste indemnizații, anual se virează sumele de bani necesare de la bugetul de stat, către bugetul de asigurări sociale.

Astfel că, de câte ori politicienii cresc pensiile "contributive" (precum și aceste indemnizații și ajutoare) bugetul de stat este afectat.

Ca să ascundă aceste lucruri, decidenții politici s-au gândit să mistifice realitatea, să inducă în eroare opinia publică și să pretindă, nici mai mult nici mai puțin că, pensiile militare de stat (ale militarilor și polițiștilor) sunt de vină, pentru presiunea aceasta pe buget. Că noi suntem răul, că datorită nouă se dezechilibrează bugetul ...

Totul tendențios, total neadevărat, deoarece nimeni nu a contribuit la stat, nici angajatorul nici angajatul, până în anul 2001. Cât despre militari și polițiști, aceștia au contribuit, din totdeauna la stat, astfel:

Din anul 2001, s-a instituit o contribuție a angajatului... inițial în procent de 5% iar ulterior crescând la 25% din soldă, astfel:

a) Conform art.78 alin(2) și (3), din Legea nr. 164/ 01.04.2001 privind pensiile militare de stat, cota de contribuție individuală era de 5%;

b) De la 1 ianuarie 2011, această contribuție individuală a crescut la 10,5%;

c) Iar de la 1 ianuarie 2018, și în prezent, contribuția individuală este de 25% din venitul brut, reprezentând contribuția individuală la bugetul de stat (egală în cuantum cu CAS - contribuția la bugetul asigurărilor sociale);

d) Conform art.31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 223/2015, pentru a beneficia de pensie militară de stat, militarii și polițiștii plătesc o contribuție individuală la bugetul de stat egală cu cota de contribuție individuală de asigurări sociale.

Contribuțiile (CASS și CAS) pentru militari și asimilați, nu se plătesc la fondul de pensii publice, acestea se plătesc la bugetul de stat.

Cât despre pensiile militare de stat, este bine de știut că acestea nu se plătesc din fondul de asigurări sociale, prin Casa Națională de Pensii Publice, acestea nu sunt sub autoritatea ministrului Muncii, nici a comisiilor de muncă parlamentare, deoarece, noi militarii și polițiștii nu avem contracte de muncă normată la 8 ore, ci avem contracte de prestare a activității de cadru militar ori polițist, 24h / 24h, contracte întărite prin jurăminte de sânge.

În plus, pentru pensiile militare, instituție cu patru decenii înainte de apariția primelor pensii civile (private), la 20 octombrie 1864, am plătit când eram în activitate, aceleași CONTRIBUȚII CA ȘI CIVILII (unele chiar în mod ilegal, cum ar fi spre exemplu CASS...) direct la bugetul de stat, pensiile noastre fiindu-ne plătite din fondul destinat Apărării, prin propriile Case Sectoriale de Pensii (cele ale MApN, MAI și SRI).

Noi, militarii și polițiștii nu avem nici o legătură, prin urmare, cu fondurile de pensii civile!

Astăzi, toți militarii și polițiștii plătesc contribuții, așa cum am precizat. Ei plătesc 25% din salariu, contribuții individuale direct la bugetul de stat. Adică, teoretic, doi militari ori polițiști în activitate plătesc pensia unui rezervist militar, pensionar.

Acest lucru nu îl afirmă și susține nimeni, dintre politicieni sau ,,părerologii" care se perindă pe la televiziunile plătite și aservite...

Nu i-am auzit vreodată pe aceștia să afirme în spațiul public că militarii și polițiștii plătesc, totuși, 25% din salariu, ce reprezintă contribuție direct la bugetul statului, egală în cuantum cu CAS.

Gândirea, dar mai ales alegerea lor, a politicienilor, este simplă și...clară pentru noi, ... că doar nu și-or dori să supere electoratul de circa 5 milioane de pensionari... "contributivi", versus cei până în două sute de mii de pensionari militari ?

Ei știu pe cine aleg, știind răspunsul la întrebarea ,,Cine vrei sa te voteze, ca sa rămâi la putere? 5 milioane sau 200.000 de polițiști și militari?

Oare, de unde credeți că aleg acum să le taie, să le înghețe pensiile ori să le proroge creșterile salariale legale, pentru a face rost de bani??

Bineînțeles că de la CEI care sunt cuminți, disciplinați și ascultători, care nu au drept la grevă, pentru că aceștia nu întrerup programul să iasă pe scările instituției ( așa cum au făcut-o, cu tupeu și contrar legii, onor magistrații...), ori să iasă în stradă, să protesteze....Că de...ei au fost educați, instruiți și ,,dresați" doar ca să respecte legea!

Răspunsul este simplu: de la militari și polițiști ( și toți lucrătorii din sistemul național de apărare, ordine publică și securitate națională)!

Rușinos, scandalos, trist dar adevărat.

Halal recunoștință și respect, din partea statului ( parșiv și ticălos...și eșuat - etichetat chiar de către doi șefi ai statului român) față de militari în general.

Col.r. Orodel Emilian

18.02.2023

Gifted-Înzestrata( 2017)

 Pelicula Gifted, în regia lui Mark Webb, îl are pe Chris Evans în rolul unui burlac, care se vede nevoit să-şi crească nepoata, pe Mary. Fetiţa se dovedeşte însă a fi un mic geniu şi intră în atenţia buncii, care începe un proces de custodie cu tatăl adoptiv.

https://www.efilme-online.net/gifted-2017-filme-online-subtitrat-hd.html

PENSIILE SPECIALE SI PENSIILE MILITARE DE STAT

Orice discuție despre „pensiile speciale” alunecă invariabil către militari. Toți ceilalți, mai ales magistrații, sunt menționați conjunctural și în șoaptă. Teza principală face din militari agresorii sistemului de pensii. O încercare de adâncire a fracturii dintre societate și Armată. Mentalul colectiv ajunge să-i perceapă pe militari ca fiind căpușele bugetului.

Este incredibilă dezinvoltura cu care o parte din mass media produce dezinformări. Este tehnica propagandei naziste. Discipolii lui Goebbels sunt convinși că „o minciună repetată de o mie de ori rămâne o miciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr.”

Cine are intenția să arunce Armata în haos? De ce nu investighează nimeni unde duc firele marionetelor care agită marota militarilor ca fiind beneficiarii unor pensii speciale?

Merită reținută și întrebarea fostului ministru Dîncu: „cine sunt „specialii” care se ascund în spatele militarilor?”

Principalul motiv pentru care pensiile militare sunt „de stat” este tocmai certitudinea veniturilor indiferent de convulsiile din societate. Este compensația la care speră un tânăr când acceptă să renunțe la unele drepturi constituționale și să-și sacrifice viața pentru apărarea țării: perspectiva unor venituri decente pentru sine, sau familie după moarte.

De zece-doisprezece ani se calculează și recalculează pensiile militare. Acum riscăm să o luăm de la capăt când erau necesare doar câteva corecții. Atât.

Cei care îi invidiază pe militari sau au frustări cauzate de veniturile lor pot oricând să se prezinte la un centru de recrutare. Oricine poate deveni „special”!

Până la urmă, care este scopul unei astfel de campanii? Pentru că este o adevărată campanie mass media de linșare și demonizare a militarilor. În afara periclitării siguranței naționale, ce se poate obține?

Cine are interesul alimentării unei situații de incertitudine și nesiguranță în Armată? Cine câștigă din ruptura dintre societate și Oștire? De ce nu are nimeni curajul să intervină și să oprească o dezbatere care nu are sens?

Desființați Armata!

Cei care beneficiază de pensie de serviciu, în baza legilor existente, vor rămâne în plată cu ce primesc în prezent. Constituția, chiar terfelită, este fermă: „legea dispune numai pentru viitor”.

Altfel, „principiul contributivității” este mai tânăr decât agitatorii deghizați în „reporteri” și este o temă falsă.

Militarii plătesc contribuții sociale și de sănătate, o treime din venitul lunar brut.

Statul este un escroc ordinar. Promite asistență medicală gratuită și iluzia unei pensii decente după o viață de privațiuni. Tânărul, care are inconștiența să aleagă o carieră militară, este indus în eroare.

În realitate, militarul plătește asistența medicală, iar pensia pe care și-o asigură exact din „contributivitate” devine subiect de lupte politice.

Procentul de 25% CAS, plătit din brut, atinge 43% din valoarea soldei nete. La fiecare 5 luni, militarul își plătește singur 2 solde, valoarea cea mai mare a pensiei la care poate spera.

Altfel spus, după 30 de ani își acoperă 12 ani de pensie. Speranța medie de viață (optimistă) a militarilor este 63 de ani. Prin urmare, Statul nu face decât să înapoieze banii pe care i-a adunat de la militari.

Militarii contribuie la bugetul asigurărilor sociale, dar primesc pensiile din bugetul Armatei. Ce minte întortocheată dorește ca pensiile militare să fie transferate de la bugetul de stat la cel al asigurărilor sociale? De ce să sufoci un buget care și așa gâfâie?

O dezbatere cinstită, fără patimă și mânie, ar trebui să plece de la ce dorește poporul de la Armata sa. Nu doar conițele înfierbântate sau flăcăii pensați și pasionați de cosmetică. Poate nu mai este nevoie și e rentabil să așteptăm cu mâna întinsă să ne apere alții.

Specific românesc, iresponsabil distrugem Armata fără a ne gândi ce punem în loc. Minte de argat!

Dorul

Cu mulți ani în urmă, chiar dacă amintirile parcă îmi grăiesc că totul a fost ieri, cea care mi-a făcut intrarea în lume și mi-a luminat mereu viața, asemenea Soarelui, a plecat la Ceruri, în ziua de 13 februarie 1993, îndoliindu-mi sufletul, măicuța mea, icoană de frumusețe și bunătate.

Au trecut anii, iar dorul mă ține lângă ea, ori de câte ori îmi doresc să mă gândesc la ceva înălțător, la ceva fără seamăn.

Atunci, când sunt în momente de cumpănă, ea, cea care mi-a dat viață și mi-a hrănit sufletul cu dragostea ei nemăsurată, simt că îmi trimite un semn, călăuzindu-mă să aleg calea cea dreaptă. În acele clipe, parcă o zăresc cu ochii înlăcrimați și o aud povățuindu-mă, cu glasul ei blajin, să aleg numai cu inima.

O lacrimă, ce vindecă sufletul, mi se prelinge peste obraz, dar în loc să-mi ostoiască dorul, mi-l răscolește, iar tăcerea de odinioară se lasă strivită sub talpa unui duios oftat.

Mi-e dor de tine, draga mea măicuță!

Mai tare ca moartea...

 

Mâine, 13 februarie 2023, se împlinesc trei decenii de când vorbesc despre mama mea numai din amintiri. Mi-e dor de ea!

În tot ce este mai frumos în existenţa aceasta o regăsesc pe maicuţa mea. Era o fiinţă simplă, frumoasă, cu frică de Dumnezeu, cu dragoste pentru oameni, o icoană de bunătate şi blândeţe.

În urmă cu 30 de ani, pe 7 februarie 1993, un telefon de la fratele meu Mitică mă anunţa că sfârşitul mamei noastre e aproape. Imediat am plecat la ea, la Spitalul Judeţean din Baia Mare, dorind cu ardoare să fiu lângă ea, când încă mai era în viaţă. Am ajuns la timp, însă, din păcate, dragostea lui Dumnezeu pentru ea a fost mai mare decât cea a noastră, a fiilor ei. După un accident vascular, intrase în comă, stare din care a ieşit preţ de câteva secunde, după şase zile de inconştienţă, înainte de a pleca din lumea aceasta, răstimp în care a rostit silabisind "Şi io vin", probabil, adresându-se tatălui meu.

Pe 13 februarie 1993, la 22.30, măicuţa mea a părăsit această lume, la 57 de ani, cu ochii înlăcrimaţi, după o viaţă de adevărată luptă, crescând singură trei copii, toţi minori, după ce tatăl meu, în floarea vârstei, plecase la Ceruri.

Ce mi se pare paradoxal e că ultima noapte dintre ani pentru mama mea mi-am petrecut-o acasă, la Băsești, alături de ea și de fratele Vasile, după foarte mulți ani de absenteism, ca și când aș fi presimțit că va fi ultimul nostru Revelion împreună.

Timpul a trecut, însă nu mi-a putut îngropa în uitare amintirile . Din 2015, fratele meu mai mare, Vasile, se află la câțiva pași de mormântul mamei mele, trecând la cele veşnice pe neaşteptate, mult prea devreme, tocmai în ziua de naştere a mamei mele, 29 iunie.

Şi azi, după atâţia ani, mă simt ocrotit de ea. Ce e paradoxal e că ori de câte ori am de luat o decizie cardinală, în noaptea ce precede acel moment, sunt "sfătuit", prin vis, de forţe necunoscute raţiunii.

Îmi place să cred că sfetnicul bun al nopţii este mama mea. Gândul călăuzitor, venit de undeva din tenebrele anotimpului veşniciei, dintr-o lume necunoscută, mă îmbie să aleg calea cea dreaptă.

Atâtea zile câte voi avea, îmi va rămâne vie în minte amintirea ei. Măicuţa mea a fost, este şi va fi soarele meu. Deşi e dincolo de timp, sunt convins că ea va rămâne îngerul meu păzitor!

Odihnă veșnică!

CODA

 

  

      Ruby este singura persoană care aude din familia ei. Când afacerea de pescuit a familiei este amenințată, Ruby trebuie sa aleaga intre a-și urmări dragostea pentru muzică și teama de a-și abandona părinții.

       CODA este o comedie dramatică din 2021, scrisă și regizată de Sian Heder^⁠. Este un remake în limba engleză al filmului franco-belgian La Famille Bélier^⁠ din 2014. În film a jucat Emilia Jones^⁠ în rolul fiicei (fără probleme de auz) a unor părinți surzi – ceea ce o face „copilul unor adulți surzi”, în engleză Child of deaf adults^⁠ (CODA); tânăra încearcă să-și ajute familia în afacerea lor de pescuit în timp ce-și urmărește propriile aspirații de a fi cântăreață. . 

Trăiască naţia!

 

„Poveşti sunt toate pe lumea asta…Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti…Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme…Ne trezim şi murim cu ele…”~Mihai Eminescu

Să-i dăm lui Eminescu ceea ce i se cuvine: Neuitarea!

Dor de Eminescu

 

de Licuța Pântia

Ce te uiți, mărite codru,
Spre înaltul cerului,
Nu-ți mai scrie nimeni versuri,
De când Eminescu nu-i?

Haide, uita-ngrijorarea
Este ziua lui și mare-i,
Știe tot ce are suflet,
Că a lui aniversare-i!

Scoate buciumul și sună
Către cele patru zări,
Să auda toți românii
Și cei de prin depărtări!

Și-ntr-un cuget și-o simțire,
Cei de-o limbă, fără seamă,
Ne-om slavi, marele geniu,
România ni-i o mamă!

Și ne-om îndoi genunchii,
Să îi facem plecăciune,
Și l-om pomeni cu toții,
În a noastră rugăciune!

Nu fi trist, mărite codru,
Tatăl poeziei-i sus,
Însă poezia-i spune,
Tot ce a rămas nespus!

El nu-i mort, doar spre odihnă
A urcat la nori-albaștri,
Pe pământ e nepereche,
Sus, luceafăr printre aștri!