Lecția " de Brâncuși" primită de "elevul" Nicolae Titulescu la Paris. Moto: “Ce “olteni”! În fermecata lor cobiliţă au purtat aur românesc care a bătut toate valutele, peste tot globul pământesc”(Vintilă Russu- Şirianu). În anul 1926, la Capșa, în fața unui suc de portocale, Nicolae Titulescu se confesa astfel lui Octavian Goga: ,,Pe Brâncuși n-am reușit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobișnuit în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înțeleg limbajul... Și în fața lumii occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot, fac pe papagalul! E inadmisibil. Va trebui să învăț problema acesta: să învâț vocabularul creației lui, să știu ce vrea, să înțeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!”.La numai doi ani după această discuție, în 1928, aflat la Paris, Nicolae Titulescu l-a invitat la dejun pe Constantin Brâncuși ( prin diplomații Alexandru Stănescu și Vintilă Russu-Șirianu. Ce au discutat a fost consemnat peste câteva ore de către Vintilă Russu-Șirianu:
,,Un prânz ales (rânduit chiar de Titulescu), «Marele român european», cu verva lui scânteietoare, ne-a legănat într-o conversație plăcută, variată, despre tot, despre toate. L-au amuzat pe Brâncuși mai ales incidentele și faptele din protipendada politică a lumii, pe care le povestea Titulescu.
La coniac și cafea, o mică tăcere. Brusc, zâmbetul lui Titulescu a stat, glasul sună măsurat, serios.
- ,,Meștere Manole», îi spune lui Brâncuși, am să-ți fac o mare rugare.
Brâncuși, cu ochiul lui de drac răspunde GT:
- S-auzim!
- Doresc să-mi dai o lecție.
- De diplomație?
-Nu. De «Brâncuși»!
- Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vino la chestie.
Atunci «elevul» Titulescu (căci știa să fie, oricând, elev cuminte, atent, să învețe de la oricine), îi explică lui Brâncuși simplu, clar, «perplexitatea» lui față de «misterul Brâncuși». Dorința, nevoia lui imperativă de a-l pricepe, de a-i putea comenta creația, cu propriile sale puteri.
- Știi, încheie Titulescu, când ești obligat să frecventezi atâta lume ca mine, este penibil să faci pe papagalul...
Parcă-i amuzat Brâncuși. Zâmbește șiret.
- Înțeleg. Nu știi cum să vorbești despre mine.
Dar Titulescu nu surâde. Îi răspunde cu aceeași simplitate și seriozitate.
- Exact. Și vreau să știu. Vreau să învăț să știu. Și te rog să mă ajuți. Suntem doar români și olteni amândoi, nu?
Iată că făuritorul ,,păsării măiestre» deschide poarta spre seriozitate. Se îndreptă, ’nalță capul, cată atent la Titulescu și conchide, cu o vibrare pe care vrea s-o ascundă după glasul alb:
- Da... olteni și români suntem. Amândoi...
Două clipite, tace. Apoi, se aplecă spre Titulescu:
- Și, ce vrei să știi?
- Tot.
- Tot?! Cam lungă poftă ai...
- Să zicem, un tot.... limitat, conchide Titulescu. Uite, Brâncuși, eu nu concep că poate exista un adevăr autentic care să nu poată fi expus clar și înțeles limpede de orice minte normală. Nu?
- Firește.
- Ei bine, există un «adevăr» Brâncuși. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc Eu nu sunt un mare cunoscător în arte plastice. Cred totuși că sunt în stare să pricep acest «adevăr Brâncuși», dacă mi se arată clar. Câte formulări, supoziții, afirmări n-am citit și n-am auzit! Nu m-au lămurit. Ce ești: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc abstracționist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?... Asta vreau să știu. De la dumneata, meștere Manole. De la dumneata. Doresc să te admir nu bâjbâind, ci cu ochii deschiși”.
Referitor la raspunsul dat de Brâncuși, martorul confidenţelor brâncuşiene, Vintilă Russu-Şirianu, a notat în memoriile sale:
„Eu am fost întâi de toate ţăran. Ţăran am rămas şi azi… Ţăranul?… Românul?… Unul cântă din frunză, altul din fluier. Unul coace argilă, zugrăveşte oale… Eu am cioplit. De copil, m-a chemat lemnul şi cuţitul. Apoi, piatra şi dalta. Arama şi ciocanul… Aveau, pesemne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat… Ş-am ajuns, aşa, să am şi eu de spus ceva, prin glasul lor… Le-am învăţat limba. Mulţi ani, până am cuprins bine meseria… Am ajuns sculptor. Am mers şi eu, o bună bucată de vreme, pe căi bătute. Am «făcut sculptură»…
Aş fi nedrept să-mi reneg perioada aceea. Am sculptat cu râvnă şi aprindere. Unele bucăţi, capete de copii, “Muza”, “Ruga”, câteva portrete îmi plăceau. Poate că erau, printre ele, bucăţi care erau mai proaste decât ale unor confraţi, consacraţi»… până când într-o bună zi nu mi-a mai plăcut ce făceam… Deloc. Era important. Căci plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui… Fără inimă, nu-i arta. Cea dintâi condiţie e să-ţi placă ţie, să îndrăgeşti, să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Prin bucuria ta, să dai bucurie oamenilor… Când m-am lămurit bine că nu-mi place ce face, a venit, vezi bine, întrebarea: «de ce nu-mi place?»… Patru cuvinte. Ani mi-au trebuit până să ajung să-mi răspund şi să păşesc pe calea mea adevărată…
Priveam îndelung sculpturi de-ale altora – din cei cu talente sigure – şi pe ale mele. Ce mă supăra? Frumos cioplit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos şi bine redate detaliile, nimic de zis. Da, dar nu-i viu. Parcă sunt fantome. Încremeniri!… Eu vreau să dau viaţă, mişcare, avânt, bucurie. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă, de funerar, pe care mi-o dădeau sculpturile acelea… Încet, încet, drumul s-a croit singur… Da, calea s-a deschis singură, din judecată în judecată, din încercare în încercare… Eu, de pe când eram abia un băietan şi hoinăream pe mal de apă ori prin pădure, am avut o credinţă: că orice lucru, fiinţă sau nefiinţă are suflet… aşa cred şi acum. Ş-atunci, la răspântia meseriei mele, am zis: ei, acest suflet al subiectului trebuie să-l redau. Căci sufletul va fi mereu viu… Sau, dacă vrei, ideea subiectului. Aceea nu moare niciodată în ceea ce priveşte opera de artă… Din contră, creşte în el, ca viaţa din viaţă…
De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial. Am lucrat mult să găsesc modul care să-mi uşureze calea ca să aflu, pentru fiecare subiect, forma-cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că asta m-a dus spre arta nefigurativă. E un rezultat. Eu niciodată nu mi-am propus: hai să fac o artă nouă, să uimesc lumea cu o trăsnaie. Eu, la căpătâi cu dorinţa mea, cu plăcerea mea, am judecat simplu, aşa cum vezi, şi am ajuns la ceva tot simplu, grozav de simplu. La o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să redau… Şi am tot căutat, ani mulţi să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmură acel diamant ascuns – esenţialul – aşa cum îl scot minerii din adâncul pământului… Ai văzut una din păsările mele? Cred că vreo oră am contemplat două din ele… La multă lume au plăcut. Au fost înţelese intenţiile mele. Direct, intuitive. Ce am făcut? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele și creasta, ochii şi picioarele….
Drumul spre universal am căutat. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nici o carte de zoologie.
Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi şi curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul! «Pasărea» mea nu este pasăre. E simbol. Caut, iubesc naturalul, frumosul, primar, direct, nemijlocit. Etern!… Vreau să înalţ totul dincolo de pământ… Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare… Am descoprit spiritul materiei, am vrut să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei… Ştie ea mai bine ca noi adevărul…Drumul spre universal am căutat. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nici o carte de zoologie… Şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nici o stare civilă… Am căutat tot esenţa, caracterul profund, ideea personalităţii lor… care să fie simbol de puritate, de graţie, de mister, de frământare, de avânt…
Şi am credinţa că, dacă am putut smulge materiei adevărul ei spiritual şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmură prin bronz, am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii, de sugerări creatoare… Şi va colabora, se va înfrăţi cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăţi creaţia…”
La final, s-au îmbrăţişat, au pornit braţ la braţ, de-a lungul şerpuirii verzi cu scântei de argint, printre copacii seculari de pe malul Senei. În tăcere.
Momentul de confidenţe a fost lung. Autorul „Porţii sărutului” tuna şi fulgera când auzea că în lume e război. I s-a confesat lui Titulescu pentru că politicianul era un mare apărător al păcii, recunoscut internaţional.
Pro și Contra Titulescu, Editura Enciclopedică, București, 2002 (selecție, cuvânt înainte, note biografice, adnotări, indice de George G. Potra), 481-482.
