Plouă cu anii mei trecuți

PASTILA ZILEI. JOI. Plouă cu anii mei trecuți. autor Silvia Urlih

Afară plouă cu ceață. Plouă cu fulgi de tomnă… în iarnă. Ploaia cerne  calm, liniștit, cu stropi de ceață  ce și-ar dori să fie fulgi de nea. Plouă, iar ploaia asta mocănească, bacoviană, mă îndeamnă la visare.

Privesc mai atent pe fereastră și văd că … plouă cu gânduri. Printre atâtea mii de gânduri, adunate de la sufletele îngândurate, încep să curgă și gândurile mele. Curg… nu cu dor, nu cu uitare, nu cu nepăsare, nu cu regrete , nu cu lacrimi de vară, sau de seară. Ele curg liniștit, lin.  Curg cu iertare, cu împăcare și-mi aduc liniște. Ce și-ar mai dori gândurile mele să fie ninsoare ! Și-ar dori să fie stropi de gheață. Și-ar dori să înghețe și să rămână acolo… pe tavanul sufletului meu …  să nu mai curgă.

•Mi-am dorit și mi-am impus să fiu un pelerin. Să caut liniștea  în Lumini Divine, aproape neumblate, să caut locuri sacre. Am căutat și am găsit cel mai singur loc…  cel mai sfânt . Mai sfânt chiar decât templul. Sufletul… Acolo am ales și mi-am clădit eu altarul .  Acolo mi-am construit biserica. În sufletul meu. Inima așteaptă cuminte să  învețe bătăile inimii divinității. Vrea să bată în același ritm, cu a Lui . Inima mea, inimă fierbinte, strigă , clipă de clipă după ajutorul ei… a inimii Lui. Mă străduiesc să gândesc  cu inima și să simt cu mintea. Să fiu una; eu, minte, inimă, suflet, El. Mi-am dorit să învăț să iubesc… să mă iubesc.
A iubi înseamnă a trăi. Important în viață este să simți că trăiești fiecare zi, ca pe o nouă experiență , să nu-ți lași  gândul uitat în trecut, la ziua din urmă, ci la prezentul pe care îl trăiești acum și care înseamnă, mâine. Clipa din prezent e atât de scurtă încât atinge clipa de mâine.

Nu-i așa că uneori te simți vinovat de trecut ? Nu-i așa că uneori ne cuprind regretele și am vrea să schimbăm ceva din el ? Nu-i așa că ne este greu să acceptăm că trecutul nu poate fi recuperat ? Valurile de regrete ne cuprind mai ales seara , când se mai duce o zi, sau în zilele când nu avem nimic de făcut, când ziua pare nesfârșită. Atunci, când mintea nu are de lucru, gândul o ia razna și aleargă. Aleargă în trecut. Ne cuprind regretele, mai ales în numele lucrurilor nefăcute.
Nu există sac  suficient de mare să poată căra ezitările, nespusele , frica,frustrările, curajul cu aripi frânte, teama de ridicol, teama că nu putem trece mai departe de cuvinte, exagerarea lui ”nu e cazul”, a lui ”nu se cade”, a lui„nu pot”
Ne comportăm de parcă am avea nenumărate vieți și ne putem lipsi bucuroși de unele dintre ele. Ne împiedicăm de iubire și-o dăm la o parte.  Așteptăm ca „mâine” să vină la noi, fără să facem nimic , ne spunem că „sigur anul ce vine mă găsește și-mi aduce ce-mi doresc”. Așteptăm ca visul să se îndeplinească de la sine. Nici nu știm cum să ne punem o dorință, darămite să o mai  și îndeplinim.

Ne uităm în oglindă, iar ea ne arată un străin , care   respiră în locul nostru de când se știe, care a trăit în locul nostru și care, poate, va muri într-o zi în locul nostru, fiindcă noi sperăm, nu-i așa, la viitor.

Afară plouă cu gânduri , iar eu voi porni cruciada împotriva lor. Le voi spăla și le voi lustrui , precum spăl geamurile  toamna de frunzele veștede. Le voi șterge până vor începe să lucească, să pot vedea dincolo de ele. Să văd Lumina.

Visurile… da , visurile fac parte din noi. Pe unele dintre ele le punem în cutii  frumos colorate şi le depozităm cu grijă. Din când în când le scoatem la aerisit. Uneori le descoperim mai frumoase decât le-am lăsat ultima dată, alteori ne întrebăm dacă merită să le păstrăm. Uneori , nu ştim ce vrem să facem cu ele.

Există însă și visuri speciale. Ele nu sunt multe… unul, cel mult două. Sunt  cele pe care le iei cu tine de când te naști și le plimbi oriunde te duci Sunt cele care nu-ţi dau pace nici când dormi, căci şi în somn visezi aceleaşi lucruri. Sunt visurile care îţi dau putere să mergi mai departe, care te fac să crezi că după orice furtună iese soarele. Sunt visurile care fac orice moment de criză să fie mai uşor de depăşit. Sunt visurile tale cele mai mari, pe lângă care orice eşec pare  mic. Sunt visurile pentru care merită să transpiri, să nu dormi nopţile sau să n-ai vacanţă. Pentru aceste vise merită să urci râul spre muntele pe care la un moment dat îl vei desființa. Îl vei muta din loc, pentru că tu știi că visul tău se va îndeplini. Pentru aceste visuri vei lăsa ușa sufletului deschisă să poată intra viitorul.

Afară continuă să plouă cu ceață în miezul iernii. Plouă cu anii mei trecuți. Eu îi privesc, ei mă privesc, și-mi spun că… afară plouă simplu, plouă cu toamnă în iarnă.

Nu lăsa ușa sufletului deschisă pentru a nu frânge limpezimea izvorului. Lasă curgerea lină a gândurilor despre viitor, a visurilor să te inunde .

TRUP DE ÎNGER

Cu trup de sfântă,

ochi angelic

și stele blânde

de senin,

ai apărut

în dans serafic

purtând în mână,

cer blajin.

Purtai în plete

nor albastru,

cu dulce susur

de vioară,

te unduiai

ușor pe astru

în cântec tandru

de chitară.

Te cheamă

doruri dragi, iubite,

cu lacrime

de primăvară,

pe frunze calde,

adormite,

pe pat

de căutare-amară.

Mi-e dor

de vocea ta uitată,

mi-e dor

de zâmbetul din vis,

ești frunza mea

de pași strivită…

Te-aștept iubito,

din abis…..

FEERIA VIEȚII

Viața-mi propune

să-i fiu iubită,

și-mi place dansu-i feeric.

Eu  îi răspund,

privind-o grăbită:

Îmi place dansu-ți  himeric.

Viața-mi propune

o provocare,

și-mi place cântu-i dramatic.

Eu îi răspund

privind-o-n urcare:

Vin viitor enigmatic.

Viața-mi propune

să joc primul rol,

și-mi place-al ei zbor printre stele.

Eu îi răspund

că la acest capitol,

cu drag voi pluti printre ele.

Viața-mi propune

s-opresc timpu-n loc,

și-mi place al dansului timp.

Eu îi răspund

plutind pe-al ei  joc:

Aștept al vieții-anotimp. 

TRECUTELE DURERI

O baladă

a dorului am fost în viață,

o baladă

de gânduri nespuse,

o baladă

de arderi în gheață,

o baladă

de lacrimi nescrise.

Suflet

 stingher pe-al flăcării filă,

suflet

zburând spre zări necuprinse,

suflet

 tandru de plâns  în lumină,

suflet

 plutind peste dureri învinse.

Am plâns

cu zâmbete îndurerate,

am plâns

îngenunchiată-n tăcere,

am plâns

cu trăiri cenzurate,

am plâns

într-un ocean de durere.

Azi  râd

de durerile-ascunse,

azi  râd

de viața-mi trecută,

azi  râd

de ploile-stinse,

azi  râd

de lacrima tăcută.

Silvia Urlih

Ce frumos poți fi, tu, omule !

PASTILA ZILEI. MIERCURI.Ce frumos poți fi, tu, omule ! autor Silvia Urlih

Ți se întâmplă de foarte multe ori să te uiți în oglindă și să constați că în fața ta se află o altă persoană. O privești , încerci să-i zâmbești iar ea, imaginea nu îți răspunde. Te privește cu privirea tristă, încercănată, plânsă. Îți dorești să iei în brațe ființa care îți cere ajutorul. Dacă te străduiești puțin, chiar o poți strânge la pieptul tău. Îi privești ochii. Îi privești zâmbetul. Reușești totuși să o îmbrățișezi și-i simți inima bătând. Îi auzi zgomotul. Pare a fi zgomotul pe care îl produce un vulcan aproape de erupție. Îi simți fierberea. Numeri clipele până lava îți se va scurge printre palme. Te întrebi ce anume va urma. Ridici privirea … ochii din oglindă prind a plânge…. Poate după cineva drag, dus prea de timpuriu în lumea celor drepți. Poate pentru că iar ai fost dezamăgit. Poate  sunt lacrimi de fericire.

Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Nu-i așa că ei plâng , sunt veseli sau triști, sau râd…. Ei sunt tu. Tu, cel adevărat. Peste privire nu poți așeza nici o mască. Ei de dau de gol.

Sunt multe persoane care nu au puterea să te privească în ochi atunci când îți fac reproșuri, când nu vor să-ți refunoască că ți-au greșit.Cel care are puterea să te privească  în ochi e un om sincer ce dorește la rândul său sinceritate.

         În ochi poți citi  SUFLETUL unui OM….în ei vedem tristețea acoperită de  zâmbetul fals al buzelor. În ei observăm flacăra inimii împlinită cu dragoste, în ei privim lacrimile de fericire sau de tristețe, în adâncimea lor descoperim greutățile şi bucuriile unei vieți trăite….. În ei descoperim adevărul despre un am. Un om care se chinuie să arate altfel decât este din naștere, un om care se străduiește să pară altcineva. Am întâlnit oameni cu funcții înalte, de decizie, care, deși vor să fie duri, nu reușesc. Nu reușesc pentru că sufletul lor bun îi trădează. Am întâlnit de asemenea oameni care vor să pară buni, dar… ochii, zâmbetul, gesturile îi trădează. Zâmbetul lor fals, de așa-zisă bunătate te taie, privirea te șfichiuie.
Sunt oameni care, doar privindu-se în ochi, își vorbesc, îşi comunică fel de fel de informații, dar mai ales, sentimente…..se înțeleg fără cuvinte.

Pozele. Pozele spun totul despre un om. …zâmbet fals sau sincer, privire veselă sau tristă… Atunci când vrei să ascunzi o suferință, degeaba zâmbești… Zâmbetul te trădează, ochii la fel.Iar camera foto surprinde cu exactitate starea pe care o ai.
Câteodată, plecam capul în jos când rostim o vorbă de iertare, tocmai pentru că ne este teamă de priviri. Poate, ar fi de ajuns să lași doar ochii să-și mărturisească vina. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului, că ei cuprind în universul lor tainic răspunsuri ce cuvintele nu au puterea să le rostească…… tăcerea privirii spune multe vorbe şi trăiri nerostite.

De ce ochii lăcrimează când sufletul plânge…de ce plângi când ești fericit ? ….De ce îți încrunți privirea ? …. De ce iți ascunzi privirea candidă şi senină din sufletul tău…. De ce taci, când ai putea rosti atâtea cuvinte .. De ce ți-ai încuiat zăgazul sufletului într-un sipet de cristal ? …..De ce îți ascunzi frumusețea şi puritatea sufletului sub o mască ? ….De ce te bântuie trecutul, urâțindu-ți sufletul ? ….De ce vrei să cauți dincolo de privire când răspunsul zace tăcut sub inima ce tocmai s-a deschis în faţa ta..…DE CE ? DE CE ? multe întrebări la care doar tu știi răspunsul….

Renunță la masca ce-ți acoperă privirea. Fii tu însuți.

Dăruiește bucurie, zâmbet ,împrăștie fericire , fă să fie fericit cel ce te-a cunoscut !

Fericește-l şi veselește-l pe cel de lângă tine, dăruindu-i o privire caldă, dăruindu-i din veselia ta , dăruindu-i un zâmbet, dăruindu-i vorbe sincere, dăruindu-i din curajul tău,dăruindu-i din optimismul şi entuziasmul tău,dăruindu-i din fericirea ta. Fii tu însuți. Frumusețea iese din interiorul trupului. Se oglindește pe chipul tău. Fii frumoasă !Fii frumos !

DESCHIDE LARG PRIVIREA OCHILOR ŞI LASĂ FRUMUSEŢEA ŞI BUNĂTATEA SUFLETULUI SĂ ZBURDE LIBER PE CHIPUL TĂU . Uită-te în oglindă apoi, ai să vezi că nu te vei mai recunoaște nici măcar tu.Vei descoperi  un om frumos.

Se spune că cei ce se aseamănă se adună. Fii tu însuți pentru ca lângă tine să vină doar cei ce seamănă cu tine, cei al căror suflet este asemenea cu al tău.

Alungă tristețea de pe chip cu un zâmbet.. Zâmbind, ți-l aduci alături pe Dumnezeu. Zâmbetul tău este cheia cu care descui casa divinității. Nimeni, dar absolut nimeni nu te poate ajuta mai mult decât EL, : Dumnezeu şi TU. Nu-i așa că este cel mai durabil și sigur tandem ? Tu și… Dumnezeul din tine.

Aruncă masca ce-ți acoperă privirea…fii tu însuți ! Doar în acest fel,oamenii vor deveni OAMENI ! Ce frumos poți fi, tu, omule !

O LUME ÎN LUME

Sunt eu…

o lume paralelă….

am lumea mea,

am vise

sunt plămadă….

trăiesc într-o eternitate de dantelă,

ce curge peste mine

în cascadă.

Sunt universul

în care Doamne

m-ai primit

mi-ai deschis poarta cu iubire…

eu Te-am simțit

și lângă tine am venit,

să îmi pun ochii

lângă-a Ta privire.

Trăiesc în lumea Ta albastră…

doar Tu

și îngerii

sunteți cu mine.

Te văd, te simt, Ți-aud vocea măiastră…

suntem doar noi

și cerul

de sub Tine.

Suntem un tot,

suntem

un singur gând,

sunt floarea ce-ai udat–o să-nflorească,

sunt eu,

trimisă pe pământ,

să-nvăț ,

răul din om să mă călească.

Sunt lume într-o lume de ”ciudați”

e lumea mea,

Tu pentru mine

ai creat-o,

dar vreau să fim aici

ca niște frați,

să fim umili în fața vieții

ce ne-ai dat-o.

Sunt eu,

și ei…

suntem în palma ta.

suntem cu toții creațiile Tale.

Tu-mi dai iubirea,

dorul,

dragostea,

apoi mă urci în spații abisale.

VIAȚA ÎNTRE DOUĂ MĂȘTI

Valsează tristă viața

între două măști.

Pe prima scrie:

”bine -ai venit copile”

Pe cea de-a doua,

să n- o renegi, să n-o urăști,

căci sunt înscrise-n ea,

trăirile a mii de zile.

Pe drumul vieții ,

împrumuți din când în când

o mască veselă,

da–i tare tristă…

o speli cu lacrimile

și zâmbind,

pășești prin spini,

sperând că frumusețea mai există.

Tot cauți prin sertarul

vieții tale obosite

o mască…încă una …

ultima…. a fericirii…

poate o vei găsi cândva,

prin măștile dosite,

s-o porți puțin,

să spui adio rătăcirii.

Privesc pierdut ,

spre măștile ce mă-nconjoară…

sunt sterpe, reci și șterse,

sunt vii dar moarte, înăsprite,

sunt urâțenii fără suflet ,

sunt vobe de ocară,

ascund sub masca lor

suflete împietrite.

Ce să fac eu,

cu măștile ce le-am purtat ?

Cum scap de ele ?
Unde să le ascund ? În ce firide ?

Nu mai pot fi un suflet sub o mască,

un saltimbanc, un acrobat ce râde ,

pitindu-și lacrima ,

sub zâmbetele hâde.

Privesc spre mine

ale mele măști cu fals surâs….

cu glasul stins,

îmi spun să le arunc,

să uit de ele, să uit c-am râs,

dar sufletul mi-a plâns

de când eram doar prunc.

Doar prima mască,

a copilăriei, aș vrea să o păstrez,

să-mi fie morții căpătâi,

să-mi fie mir de–mbălsămat,

să fiu doar eu,

în apa umilinței iar să mă botez,

ultima mască să îmi fie cea dintâi,

așa cum Domnul m-a creat.

                                                                                                                                                       Silvia Urlih

Vindecarea prin iubire

Trăim într-o lume care a uitat ce este iubirea…

Dacă am putea doar să fim mai deschiși, să lăsăm să curgă prin inimile noastre cât mai multă iubire, lumea din jurul nostru ar fi cu totul alta...

Osho afirma că într-o lume plină de iubire, terapia nu ar fi deloc necesară.

În timpul uneia dintre întalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat să răspundaăla urmatoarea întrebare:

”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”

Iată răspunsul lui:

”Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.

Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.

Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.

Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.

Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.

Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.

Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.

Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.

Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.

Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare.

Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.

Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu conţine nici un element uman.

Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).

Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã.

De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt.

Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.

Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.

De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.

Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat.

Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.

Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.

Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret.

Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“

Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.

Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã.

Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.

Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.

Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri...

Interviu cu Dumnezeu

de Octavian Paler

Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp… i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…., iar apoi tânjesc iar să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani……iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.Faptul că se gândesc cu timp la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc…..şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi ca pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Dacă nu aș fi fost … nu aș fi

PASTILA ZILEI. VINERI.Dacă nu aș fi fost … nu aș fi.autor Silvia Urlih

Se spune că suferinţa te înălţa  spiritual. Auzeam această frază și nu credeam. La cât de mult am suferit în viaţă, ar fi trebuit să fiu cel puţin un sfânt…dar … nu este deloc aşa. Am încercat să ignor suferința, am încercat să o tratez, am încercat să o diminuez. Nu am  reușit până când mi-am zis că întunericul nu există,că  există doar lipsa luminii. Am început să văs doar partea plină a paharului. Cauza suferinţei a fost, este și  va fi alegerea mea. Eu m-am pedepsit. Tratamentul este acceptarea divinității, rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu. Credinţa nu se măsoară în numărul de cruci pe care le porţi la mână, la gât etc ,la numărul de mătănii sau de lumânări aprinse în Biserică, ci în numărul de cruci pe care le duci fără a-ți pierde credinţa.

Am suferit dintr-un singur motiv: pentru că Dumnezeu mă iubeşte.

Le-am spus acest lucru tuturor cunoscuţilor mei, iar ei m-au privit cu suspiciune. Adică… dacă Dumnezeu te iubește te lasă să suferi ?!

Da, aşa este: suferința te înalță spiritual. De ce ?Pentru că dacă Lui Dumnezeu nu I-ar fi păsat de mine, m-ar fi lăsat să persist în greşeală, în păcat , şi atunci, aş fi fost un suflet pierdut. Însă, conştientizând şi acceptând suferinţa, mă regăsesc, îmi dau seama cine sunt, încotro mă îndrept şi mai ales mă străduiesc să nu mai repet greşelile făcute.

Dacă nu aș fi cunoscut amarul, nu aș simți dulcele vieții. Dacă nu aș fi fost îngenunchiată, nu aș simți răcoarea înălțimilor. Dacă nu aș fi fost … nu aș fi.

Şi mai este un lucru: prin exemplul meu de viaţă îi pot învăţa şi pe alţii.

Mă întreb uneori :dacă Fiul Lui Dumnezeu a pătimit atât, cine sunt eu să cer lipsa suferinţei? Cine?

Dacă viaţa ar fi o câmpie, trupul ar trebui să fie pământul, iar sufletul… un lan de maci. Știți și voi cât de plăpânzi sunt macii. Știți și voi că macii cresc printre alte cereale, sau printre spini. Nu-i așa că le este greu să reziste printre ciulini ? Nu-i așa că atunci când privești un câmp de maci simți că plutești ?

Protejaţi-vă sufletul prin credinţă şi rugăciune.

Dumnezeu nu trebuie raportat la nimic, ci totul trebuie raportat la Dumnezeu!

Suferinţa este un rău necesar. Oricât de grea vi s-ar părea viaţa, nu renunţaţi să credeţi în divinitate, Bunul Dumnezeu!

De multe ori, o cruce mică nu este suficientă, iar o cruce mare este prea grea. Dumnezeu , atunci cxând ne-a dat acceptul să venim sau să revenim pe pământ, avea planul Său, la care noi nu avem acces. Niciodată nu ne va pune pe umeri o cruce mai grea decât putem duce.

Bucuraţi-vă de fiecare clipă, inclusiv de clipa suferinţei!   Viaţa este minunată  , iar Dumnezeu este Viaţa!

Mi-am pus de sute de ori întrebarea : Cine sunt ? De unde vin ? Încotro mă duc pașii ?

Mi-am răspuns singură pe măsură ce întrebările veneau peste mine… Răspundeam la una, dar venea alta….multe alte întrebări. Multe dintre răspunsuri nu le-am aflat încă. Sigur multe dintre ele le voi afla când voi ajunge acolo unde toți ajungem…când va trebui să răspund JUDECĂȚII Marelui Creator….

Încerc să mă descopăr….caut  …. zi de zi descopăr că sunt un alt om, care se maturizează….care evoluează, care învață din propriile greșeli. Dar în fiecare zi ajung la suflet.. Of… sufletul rămâne al aceluiași copil inocent care vrea  joacă …. Se joacă de-a viața cu mine. Îmi oferă când clipe fericite pe care abia de le pot duce, când triste….

Când eram mică mi-am pus zeci de întrebări : de ce iarba e verde, de ce zăpada e albă… de unde vine ploaia, de ce nu pot privi către soare….de ce mama plânge, de ce tata înjură, de ce doamna profesoară pune note mari cui nu merită, de ce șeful favorizează pe cine nu muncește. Atunci, în anii copilăriei, am întrebat adulții. Toți, fără excepție mi-au răspuns :”Așa e-n viață” În anii adolescenței m-am întrebat pe mine…. Nu am știut nici eu să-mi răspund. Mi-am spus : ”Așa e-n viață”. Nimeni nu mi-a dat un răspuns care să–mi satisfacă curiozitatea….care să mă mulțumească…nu am găsit nici până azi răspunsurile….De ce să fie așa viața ? De ce trebuie să accept această propoziție ? Viața nu este așa … viața este cum ne-o facem noi. Viața poate fi frumoasă !

Mă străduiesc să evit mocirla și urâțenia lumii,încerc să pășesc peste răutatea ei, dar uneori nu reușesc…Fug de ea, dar ea mă caută,mă găsește și mă trage în negura ei…. Doar că EU… eu nu mă las furată. Dacă va fi nevoie îmi voi pune cizme de cauciuc în picioare și voi păși zâmbind peste noroiul umanității. Dacă nici așa nu voi putea, îmi voi pune iar aripile pe umeri. Deocamdată sunt strânse în mine. Să nu le vadă careva să mi le taie .

Încerc să pătrund în meandrele urâțeniei lumii….dar nu reușesc…sufletul meu a rămas același copil naiv care se întreabă , dar nu găsește singur răspuns….De ce așa e-n viață ? nu știu….

Să aveți o zi în care urâțenia lumii să nu vă găsească !

MACI ALBAȘTRI

Din râsul macilor

pustii

am învățat că pot iubi,

în legământ pecetluit

de veșnicii,

un mac mi-a scris

că nu mai pot fugi.

Din plânsul macilor albaștri,

un zâmbet

printre lacrimi a-nflorit

și răsăsind în noaptea mea

cu astri,

macul din suflet,

a întinerit.

Prin câmpul lacrimilor mele

am plans

și-am râs necontenit,

am căutat arderea lumii

printre stele,

dar anii mei …

au obosit.

 Silvia Urlih