Azi ,10 august 2010,se implinesc 7 ani de la plecarea in lumea fara dor a Părintelui Constantin Galeriu.
Am fost mereu impresionat de invataturile Pr. Galeriu, despre una dintre ele am aflat din "Revista Ortodoxia", anul XLVII, 1 - 2 ianuarie 1995,"Biografia Fiului lui Dumnezeu",in constiinta lui Eminescu.
Atâta foc, atâta aurŞi-atâtea lucruri sfintePeste întunericul vieţiiAi revărsat, Părinte!Aceste numiri sacre: „Biografia Fiului lui Dumnezeu“, „Blândul Nazarinean răstignit“ îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă“, publicat în ziarul „Timpul“ din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti.
În eseul nostru dorim să punem în lumină mai ales ideile esenţiale din acest articol pascal, care dezvăluie, pe de o parte, adânca înţelegere a Evangheliei la care a ajuns poetul nostru naţional la vârsta maturităţii lui creatoare şi, pe de altă parte, originalitatea lui genială, afirmată de această dată din unghiul spiritualităţii creştin-ortodoxe.
Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea“. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui“.
Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei – Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. El observă adânc: „Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile Stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-O-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora“.
În căutările proprii, prin studiile de la Viena şi Berlin, însoţite neîncetat de lectura personală, cu spiritul lui, „al cărui foc nu-l puteau stinge toate apele mării“, el evocă în articolul său gândirea unor mari personalităţi care au călăuzit lumea Antichităţii. Pentru a-i tâlcui puţin gândirea, ne îngăduim a observa: Eminescu înţelegea că, deşi Buddha era un demolator de idoli, negarea lumii şi a istoriei nu oferea o soluţie autentic mântuitoare pentru lume. – „Cărarea spre virtute a lui La-O-Tse“ era doar „o morală a neintervenţiei, o mistică destinată înţelepţilor retraşi din lume“. „Un stoic, precizează el, ar fi suferit chinurile lui Hristos ,dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrat – adaugă – a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii“.
„Cea mai înaltă formă a existenţei umane“În comparaţie cu o asemenea viziune a spiritualităţii antice i se revelează lui Eminescu icoana lui Hristos în unicitatea ei mântuitoare. Şi, cu ascuţişul spiritului său, merge spre adâncul Tainei Crucii: „Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor, şi în momentele supreme a încolţit – s-a revelat – iubirea în inima Lui şi Şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din Ceruri iertarea prigonitorilor“.
În acest act al iertării mântuitoare i se revelează deodată Dumnezeirea în Hristos şi unicitatea operei, a Crucii Lui în lume, în istorie. Inspirat tocmai din contemplarea Jertfei de pe Cruce, Eminescu îi exprimă adevăratul sens cu o forţă uimitoare, definind: „Astfel, a Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane“.
Taina Crucii lui Hristos ni se revelează aici din ultima adâncime - a exista în adevăr înseamnă a exista în iubire: „Dumnezeu este iubire“ (Ioan 4, 8). Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, arată lumii iubirea drept lege a existenţei, descoperind-o viu ca iubire divină întrupată suprem în experienţa tragic-sublimă a Golgotei.
Iar acest act revelator se înscrie nu doar într-un plan etic-filosofic: „E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se face mai bun“, observă Eminescu. El gândeşte fundamental, din planul ontologic al fiinţei lumii bolnave. Cuvintele care urmează ating esenţa: „Iubirea este acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă“. S-ar putea spune că un poet al iubirii nu putea gândi şi vorbi decât aşa. Numai că aici iubirea, principiu al existenţei şi vieţii, forează într-un sol mult mai adânc şi, ca o soluţie universală, răspunde la marile întrebări şi teme existenţiale, filosofice, sociale, economice ale epocii. Să proclami iubirea drept principiu absolut de vindecare într-o lume în care, pe acea vreme, Darwin propovăduia, în biologic, „selecţia naturală şi lupta pentru existenţă“, Marx, în social şi economic, „ura şi lupta de clasă“, pe care Eminescu o evocase în „Împărat şi Proletar“, iar ceva mai târziu, Nietzsche proclama drept model „supraomul“ realizat prin violenţă, voluptate şi forţă – reprezenta un act de mare curaj. Aici se dezvăluie într-adevăr viziunea lui unică, genială, şi poziţia, repet, curajul de a afirma iubirea, într-o lume care se manifesta radical altfel. Glasul lui, însă, purcede din Duhul Adevărului etern.
Marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştinDupă această extraordinară sinteză de gândire în care poetul cugetă ca un adânc teolog ortodox – pentru că, în Apus, Jertfa Crucii era văzută doar ca o „satisfacţie“ oferită de Fiu Părintelui ceresc pentru ofensa făcută de păcatul omului, sau ca o „ispăşire“ –, el trece şi la aspectele practice, pedagogice, ale vieţii, pe care le întemeiază biografia Mântuitorului. „E uşoară credinţa, spune el, că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun: omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi manifeste caracterul şi faptele...“. „Or, creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos“. – Evocând spiritul epocii, el mai arată: „Chiar dacă filo-sofeme materialiste“ se situează „contra părţii dogmatice a Bibliei… caracterele se cresc sub influenţa biografiei lui Hristos“. Iar „misiunea şcoalelor“, fără a omite „cultura minţii“, e totodată „creşterea caracterului“. De aici „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde… Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, oamenii… au nevoie de religie“. Se înţelege, numai bunătatea naşte bunătate. De la această modelare a insului, a persoanei, Eminescu trece la sfera mai largă a societăţii, a statului. În acelaşi orizont sacru el observă, judicios, „marea deosebire între vechiul stat păgân şi statul creştin“. De o însemnătate capitală este aici unghiul critic din care el priveşte „statul păgân… ca product al naturii supus aceloraşi legi… aceluiaşi complex de lupte pentru existenţă individuală şi colectivă ca şi natura“, natură prihănită propriu-zis de păcat, întrucât ea însăşi, prin obârşia ei, a fost bună ca operă a lui Dumnezeu.
Eminescu sesiza, în concepţia de „stat ca product al naturii“, legătura cu concepţia darwinistă a epocii, lupta pentru existenţă şi selecţia naturală, transpusă de Marx în plan social în lupta dintre clase, datorată „exploatării de către cel puternic a celui slab“. Socialiştii utopici, comuniştii, au văzut, precum se ştie, rezolvarea problemei prin luptă fratricidă. Tocmai acest mod de a privi devenirea istoriei a dus la cel mai inuman şi sângeros secol, al XX-lea, cu războaie mondiale şi lagăre de asasinat în masă.
Faptul răscumpărător, mântuitor al lui HristosEminescu avea şi el în vedere cercetarea ştiinţifică a naturii, care poate contribui la îmbunătăţirea stării materiale. Dar, în viziunea lui, edificarea societăţii şi a statului nu se putea face plecând de la „natură“, ci de la resortul temeiului ei divino-uman, creştin. „Menirea monarhiei creştine, afirma el, e a modela asprimea legilor inerente statului, prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic“. Mai profund încă, el observă această compensaţie: „Celor puternici, oamenilor politici, li se cere sau o mare inteligenţă, sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii – munca celor mulţi care-i susţine“. Şi precizează: „Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea Bisericii, de a răspândi acest sentiment şi-n clasele de jos, şi-n cele de sus“. Viziunea lui apare ca o simfonie în care „clasele superioare au datoria să strângă cât mai multă cultură pentru a uşura munca celor de jos“, pentru a realiza, se înţelege, împreună, „binele moral şi material“. Prin asemenea judecăţi de valoare, soluţii politice, el se manifestă în poziţia unui spirit vizionar extraordinar, cel puţin tot atât de genial şi singular ca şi în opera poetică, la care dacă toţi oamenii politici români ar fi luat aminte, s-ar fi evitat, cel puţin la noi, tragediile acestui secol.
Dar să nu se piardă o clipă din vedere că această viziune, autentic salvatoare, la Eminescu are drept fundament armonia între „religie“ şi „ştiinţele naturii“. Şi tocmai separarea ostilă a acestor două domenii şi valori ale condiţiei umane a produs suferinţe inimaginabile în istorie. Eminescu a văzut în ultimă adâncime faptul răscumpărător, mântuitor al lui Hristos. El a văzut în „suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru Iisus Hristos… sâmburul veşnicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit“. A înţeles şi faptul că acte asemănătoare jertfei lui Hristos se cer „…în momente excepţionale, de la eroi şi martiri“, dar fiecare compensând sacrificiul, aportul lor, prin muncă. Numai aşa, ne încredinţează el, „Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“.
Când împărtăşea prin scris acest haric mesaj, conştiinţa lui Eminescu era plină, desigur, de prezenţa „religioşilor străbuni“ – domnitori, ierarhi, simpli credincioşi. Cred că ar trebui să se stăruie mai mult asupra gândirii poetului de până în 1874, când îşi încheie oarecum informarea de prin opiniile, curentele şi şcolile lumii; şi din perioada de după acest an, când, în ţară, ca bibliotecar, revizor şcolar şi ziarist, spiritul lui petrece acum în etosul românesc şi ortodox. Când „peste mii de valuri… ţărmuri înflorite, cu palate şi cetăţi… frunţi pline de gânduri caută în lume şi în vreme adevăr...“ şi s-au agonisit de-a valma, şi parcă toate „i-au înnegrit catapeteasma lumii în adânc“, în sufletul lui se redeschide „grădina“, raiul copilăriei cu pajiştile şi izvoarele natale, cu mânăstirile şi chipurile de maici şi călugări. Iar memoria sacră, originară, se adapă de această dată din cronicile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi; Părinţi mai puţin răniţi de memoria istorică şi bolnavă a lumii.
Lectura sfântă a lui EminescuCercetători atenţi – prof. academicieni Alex. Elian şi V. Cândea – s-au ocupat de biblioteca lui Eminescu, sesizând bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice. De altfel, când citim o listă de cărţi şi manuscrise pe care Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar, o comunica la 6 martie 1875 ministrului Instrucţiei şi Cultelor, T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, găsim aici nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi, ca: Omiliile lui Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare şi Grigore Teologul, Ioan Damaschin: Descoperire cu amanuntul a pravoslavnicei credinte, Efrem Sirul, Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul: Carte sfătuitoare pentru pazirea celor cinci simţuri, precum şi Kyriacodromionul - Cuvinte morale pentru fiecare duminică, Datoriile preoţilor în popor, Minunile Maicii Domnului, Fericitul Augustin: Kekrografion (Cugetări, Singuratece cuvinte; Pentru privirea lui Hristos; Pentru zdrobirea inimei). Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă. Ele ilustreaza apartenenţa profundă a lui Eminescu la tradiţia spirituală autohtonă de sorginte bizantină, străbătută de o necontenită aspiraţie către absolutul divin.
Iată şi alte manuscrise care au aparţinut lui Eminescu, fiind utilizate de Moses Gaster căruia poetul le-a cedat pentru Chrestomatia Română (1891, p. 194): Tetraevanghelul lui Coresi - 1561 (unul din cele mai vechi manuscrise deţinute de Eminescu), Agapie Criteanul: „Amartolon sotirie“, adecă Mântuirea păcătoşilor (ediţie din 1692), Viaţa şi minunile preacuviosului părintelui nostru Sf. Vasile cel Nou (cu ecouri în Povestea Magului călător în stele), Vieţile Sfinţilor tipărite de Dosoftei în 1682 şi Mineele lui Chesarie şi Filaret - texte imnopoetice de o extraordinară luminozitate şi frumuseţe poetică. Regăsim în limba veche şi-nţeleaptă a acestor texte străvechi acel miracol de savoare şi expresivitate a limbajului poetic eminescian, cu rădăcini în graiul neaoş pentru care metafora este modul firesc de fiinţare. Toate aceste scrieri respiră parfumul tainic şi pios al altui timp, nostalgia inconfundabilă a a unui spaţiu mitic originar - „rai de taină“, tărâm al unei dumnezeiri ce rămâne obiectul unui „dor nemărginit“, patrie celestă etern râvnită cu o „sete de nestins“ („Tu treci prin lume străin şi efemer / Cu sufletu-n lumină şi gândurile-n cer“).
Familiarizării cu această limbă „ca un fagure de miere“ a scrierilor liturgice româneşti, pătrunse de „un farmec sfânt şi ne-nţeles“ (de urechea profană), de o dulce şi inefabilă vrajă, i se datorează particularităţile arhaizante ale stilului eminescian. Canoanele şi troparele, icoasele şi condacele, stihirele şi celelalte forme ale imnopoeziei compuse de imnografi bizantini din secolele al V-lea - al IX- lea, precum Roman Melodul, George Pisidul, Andrei Criteanul, Teofan din Niceea etc., - capodopere de compoziţie poetică şi melodică cuprinse în Minee - au constituit inframodelul ritmic, prozodic şi retoric al poeziei eminesciene. Asimilarea profundă a acestor sublime poeme liturgice explică incomparabila muzicalitate a cadenţelor eminesciene, magia luminoasă a cuvintelor, cu sonorităţi de incantaţie. În aceste cânturi sacre, transmise aproape neschimbate, unele de peste 1500 ani (Lumină Lină datează din veacul al IV-lea), îşi are modelul acea „pneumatizare“ a limbajului poetic eminescian, străbătut de o lumină ca de o aură ce transfigurează fiecare vers, strălucind în propria splendoare asemenea unui cristal incendiat de o rază: „Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut / Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut / Cu raza zilei albe eu geniul ţi-l aprind…“
Strigătul credinţei în Dumnezeul Cel viuDar, pe cât ne este îngăduit să străbatem în adâncul de taină al sufletului său, ni se iveşte întrebarea: a rămas oare Eminescu doar cu ochii la Cruce, la Cel răstignit? Era în conştiinţa lui gândul că moartea e totuşi cuvântul cel din urmă? Din unele jocuri de idei şi cuvinte, prin unele poezii, aşa s-ar părea, dar numai la suprafaţa existenţei, nu în adânc. De aici, din ultima adâncime, dimpotrivă, strigătul sufletului lui e strigătul credinţei în Dumnezeul cel viu, şi-n viaţă.
Un şoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia „Mortua est“. Începută ca o meditaţie încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă şi vers e ca un foc continuu, cu „troznituri de incendiu“, cum tâlcuieşte G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu ştim să se fi stăruit prin vreo exegeză până acum, este de-a dreptul uluitor:
„La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca astfel să mori?"
Dar, mai ales:
"De e sens într-asta, e’ntors şi ateu
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.“
Poate unii vor fi fost ispitiţi să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinţei şi accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia.
„De e sens într-asta“ – în moarte – „e-ntors şi şeţ ateu“, deci moartea e atee! Şi, „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ – adică, de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morţii.
Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură. Căci, de unde chiar la unii teologi moartea apare firească – de n-am pomeni decât pe un mare teolog al veacului, K. Rahner (1904-1984) –, dumnezeiasca Scriptură vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă“ (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Şi numai prin neascultarea poruncii dumnezeieşti, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului“ i s-a atras atenţia lui Adam că „va muri“ (Fac. 2, 17). Atunci, real, „moartea este plata păcatului“ (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul“ (Evr. 2, 14). Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă din prima tinereţe şi tot în duh ortodox va urmări înfrigurat, şi totuşi scânteind, taina Crucii şi a mormântului din care va ieşi biruitor Hristos.
Într-o noapte de Înviere, aşa cum reiese din poezia cu acelaşi nume, „Învierea“, petrecând prin „zidurile înnegrite“ ale bisericii, urmărit de „spiritul rece al morţii“, el contemplă şi ascultă:
„Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartrajul străvechii Evanghelii.“
Şi apoi contemplă cum
„Cu’n muc în mâni moşneagul cu barba de zăpadă
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă,
Că de trei zileânvinge, cumplit muncindu-şi prada“.
Sufletul participă viu şi aude încă: „O muzică adâncă şi plină de blândeţe“, care „Pătrunde tânguioasă puternicele bolţi“; iar gândul îi freamătă neliniştit, murmurând „Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ, / Căci a căzut, – unde? în însuşi Isvorul de vieţe“. Dar „pieirea“ – altfel spus, moartea –, căzând în „Isvorul de vieţe“, nu va fi înghiţită de viaţă, ca şi întunericul de lumină? El trăieşte această minune în noaptea pascală:
„Douăsprece ceasuri răsună… Miez de noapte…
De-odată in negre ziduri lumina dă năvală...“
„Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Coloân altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos mângâietor,
Iar inimile toate s-unesc în armonie.
Cântări de laude Inălţăm
Noi Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalmi şi cu ramuri,
Plecaţi-vă neamuri
Cântând Aleluia!
Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte.
Şi, într-adevăr, în duhul adâncii ortodoxii, teologhiseşte:
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!
A cerut să fie înmormântat la umbra unei mănăstiriGândirea umană dintotdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununate cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am primit răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai „poetul nostru naţional“, ci că, într-adevăr, prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, corespunde întru totul titlului acordat: „Omul deplin al culturii româneşti“. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca de un adânc gânditor creştin-ortodox.
De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm, nu trebuie uitat niciodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului“. A şi trăit ca un fiu drept-credincios, devotat ei.
În noiembrie 1886, Eminescu se retrage la Mănăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament, anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mănăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, pe celălalt ţărm al existenţei, „Lumină lină“.
Poet al iubirii a fost, şi al luminii.
Un alt final, mai cuvenit decât acesta legat de lumină, nu găsim. „Era prin martie, 1889, descrie Vlahuţă. M-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut… M-a întrebat de prieteni, căindu-i, vorbind de ei cu milă… Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începu să citească… Un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecătoare. Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe – foc şi aur – reveneau mereu. N-am putut reţine decât aceste patru versuri:
Atâta foc, atâta aur
Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste întunericul vieţii
Ai revărsat, Părinte!
A sfârşit apoi, lăsând, tăcut, privirea în pământ… După câteva minute de tăcere, îşi împreună mâinile şi, ridicându-şi ochii în sus, oftă din adânc şi repetă rar, cu un glas nespus de sfâşietor: «Of, Doamne, Doamne!»“.
E de crezut că şi în acel moment, al marii treceri, va fi invocat: „Doamne, Doamne!“.
Pr. Constantin GaleriuRevista Ortodoxia, anul XLVII, 1 - 2 ianuarie 1995
