Dor de Eminescu

 

de Licuța Pântia

Ce te uiți, mărite codru,
Spre înaltul cerului,
Nu-ți mai scrie nimeni versuri,
De când Eminescu nu-i?

Haide, uita-ngrijorarea
Este ziua lui și mare-i,
Știe tot ce are suflet,
Că a lui aniversare-i!

Scoate buciumul și sună
Către cele patru zări,
Să auda toți românii
Și cei de prin depărtări!

Și-ntr-un cuget și-o simțire,
Cei de-o limbă, fără seamă,
Ne-om slavi, marele geniu,
România ni-i o mamă!

Și ne-om îndoi genunchii,
Să îi facem plecăciune,
Și l-om pomeni cu toții,
În a noastră rugăciune!

Nu fi trist, mărite codru,
Tatăl poeziei-i sus,
Însă poezia-i spune,
Tot ce a rămas nespus!

El nu-i mort, doar spre odihnă
A urcat la nori-albaștri,
Pe pământ e nepereche,
Sus, luceafăr printre aștri!