Căminarul scoate din raft ceaslovul cu scoarțe verzi, plesnite. Moaie pana în călimară și scrie: “Astăzi, la 15 ianuarie 1850 s-au născut…” și se oprește… oare va fi băiat?
Ușa se deschide furtunatică și în încăpere intră, toată numai râs, baba Sia, cea care i-a moșit Ralucăi toți copiii.
Cât rachiu socotești domnia ta, căminare, că trebuie să-mi dai ca să-mi mai îndulcesc osteneala?
− Da’ spune…
− Ai un cucon, să-ți trăiească!
Căminarul năvălește spre ușă. Baba îi ține calea cu destoinicie:
− Domol, domol, până mâine în zori nu ți-l arăt, îți spun eu când…
− Cum e?
− Cum să fie? E frumos de n-are pereche…
Căminarul îi încredințează babei Sia sticla cu vutcă, în vreme ce afară, în ninsoare, se aude o sanie cu clopoței.
Rusu bagă capul pe ușă:
− A venit părintele cucoanei Raluca.
Eminovici dă buzna în curte, îl îmbrățișează pe bătrânul ghemuit într-o blană mițoasă de oaie, îi sărută mâna și îl poftește în odaia cărților.
− E gata de-acum?
− Ralu mi-a făcut un băiat. Mai ai un nepot.
− Și ce nume vreai să-i pui?
− Îi spun Mihai.
Pare să se lumineze… Vestea a ajuns în casele din jur, din hornuri începe să iasă fumul și vecinii înțeleg bucuria căminarului care, în numai zece ani de când a cerut-o de nevastă pe fata lui Vasile Jurașcu, e tată la șapte copii! Trec primele sănii pe ulița potopită de zăpadă. Căminarul scrie pe scoarța ceaslovului, pentru aducere aminte, anul, luna, ziua și “ceasurile evropienești” la care s-a născut Mihai. Curând aerul se umple de-un fum albăstrui, și de dincolo de dealuri transpar razele palide, ale soarelui iernatic, ca niște petale de brândușă răsărite printre arbori ninși, și dimineața se înstăpânește peste zare. Întâia dimineață a lui Mihai…
…Și zăpada nu e decât pulberea stelelor năruite în zboruri de milenii, până ca dintre ele să țâșnească Luceafărul…
foto: Luceafărul de Sabin Bălasa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu