de Ionel Mesaroş
Inima cuprinde în braţe de cer
Izvoare de iubire şi , adânc ,mister,
Înălţând, în zbor, sub bolta imensă, albastră,
Dumenzeiescul cânt al zilelor petrecute acasă.
Nu e nicăieri adăpostit sub soare,
Un loc mai scump decât pământul
Pe care l-a atins întâia oară
Cu ochii,cu inima ,cu gândul...
Nicăieri,dorul nu a plâns surghiunit
Cu lacrimi de foc presărând peste jar
Pelinul sufletului ,crunt , înstrăinat
De primul răsărit pe care l-a simţit.
Trec anii-n zbor şi aripa-i e frântă,
În slăvi de vis s-ar ridica,
Şi Inimioara-i,casa lui cea sfântă,
Îl însoţi ,prin dor, oriunde ar pleca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu